Sub acest titlu si-a strâns Gabriel Dimi-sianu în urmă cu zece ani majoritatea articolelor critice, adăugându-le, în premieră, amintiri si pagini de jurnal.

Lumea criticului este literatura contemporană. Sunt şi câteva incursiuni în trecut, coborând până la Costache Negruzzi sau Ghica. Insă cel care s-a impus este cronicarul literar. Şi numai periodicitatea neregulată şi absenţa unui post fix de observaţie au făcut ca magistratura sa critică să nu fie luată în considerare ca una dintre cele mai lungi din istoria literaturii noastre.

Familia spirituală a lui Gabriel Dimisianu este aceea a lui Tudor Vianu, a cărui „năzuinţă către echilibru" o aprecia de timpuriu. Despre sine, remarca, într-un rând, că n-ar întruchipa „tipul uman" al cronicarului literar, lipsit fiind de promptitudine şi de discernământ critic. Dar tocmai promptitudinea şi discernământul îi sunt caracteristice, fie şi mascate de o modestie care îl împinge să se tragă mereu cu un pas înapoi, lăsând altora prim-planul. Omisiunile sau judecăţile lui nevalidate de timp se numără pe degetele de la o mână. Ceea ce i-a lipsit cu adevărat a fost ambiţia. Ceea ce i-a prisosit a fost discreţia. Nici una, nici alta însă într-o asemenea măsură încât să-l determine a urma exemplul lui Vianu, care a renunţat pur şi simplu douăzeci de ani să scrie cronică literară. Este la Gabriel Dimisianu o sfială asemănătoare în a da judecăţi, din prea mult respect faţă de strădania celuilalt. Sfială înfrântă totuşi de o vocaţie care s-a dovedit mai vie decât acel scrupul moral care a funcţionat la Vianu până la capăt. Cronica implică oarecare cruzime, fiindcă nu urmăreşte să aşeze opera sub lupă, ci să-i spună, vorba lui Călinescu, „da" sau „nu". A rosti adevărul, acela în care crezi, dar care poate să nu fie adevărul adevărat, ţine şi de un oarecare sadism. Pe care Gabriel Dimisianu nu l-a avut n