N-am consultat nicio statistică, dar am aflat din presă că la sfârşitul lui 2009 în sistemul de învăţământ din România lucrau 395100 de oameni.

Probabil că vreo 40000 dintre ei reprezintă personalul auxiliar.

Dacă-i scădem, din cifra iniţială rămân aproximativ 350000. Dintre aceştia, mai mult de-a zecea parte sunt profesori de limba şi literatura română şi de limbi străine. Aşadar, vreo 35 - 40000. Ii adăugăm celor aproape 2000 de membri ai Uniunii Scriitorilor şi celor încă pe-atât care aspiră să devină. Dacă-i socotim şi pe cei câteva mii de inşi la pensie care au activat cam în aceleaşi domenii ajungem la cifra de 50000 de oameni pentru care nu doar profesia, ci şi pasiunea ar trebui să fie cultura. Asta fără a-i menţiona pe funcţionarii din zona culturii, pe diverşii „manageri" ce se hrănesc din acelaşi spaţiu şi pe miile de preoţi.

In practică, realitatea statistică nu are nicio valoare. Majoritatea revistelor culturale - înjumătăţite ca număr faţă de acum zece ani -gravitează în jurul cifrei disperat-penibile de o mie de exemplare. Pe de altă parte, cineva care citeşte România literară citeşte, fără îndoială, încă una sau două alte reviste, să zicem, Luceafărul, Ramuri, Orizont, Convorbiri literare, Vatra sau Familia. Ceea ce, prin deducţie, arată că doar unul din cinci oameni care-şi câştigă existenţa de pe urma „literelor" este cu adevărat racordat la fenomenele literare şi culturale vii. Restul rămân cu pospaiul cules în vremea facultăţii, făcută şi ea mai mult la fără frecvenţă. Aceasta e situaţia, şi nu indignarea tovărăşească a liderilor sindicali. Vorbim, de fapt, despre o adunătură deprofesionalizată, abrutizată, incapabilă de performanţă şi speriată de carte ca dracul de tămâie. (Onoare, desigur, excepţiilor!)

Ei alcătuiesc, întotdeauna, grosul protestatarilor când e vorba să ameninţe cu îngheţar