Un memorialist atipic este Gabriel Dimisianu, aşa cum s-a relevat in ultimul deceniu, mai intâi in secţiunea finală din Lumea criticului (2000), apoi in volumul premiat şi foarte bine primit de critică Amintiri şi portrete literare (2003), mai recent in acesta intitulat Oameni şi cărţi*, care il include şi-l imbogăţeşte pe precedentul, adăugându-i mai multe zeci de pagini de jurnal.
Ieşirea din tipic (un cuvânt ce probabil dă incă frisoane componenţilor generaţiei '60) nu este nici dorită cu tot dinadinsul, nici ostentativă retoric-stilistic. Ea merge in profunzimea reflecţiilor şi a notaţiilor pe marginea celor trăite şi conturează, pe fiecare pagină de evocare sau portretizare, o perspectivă complet diferită de a memorialiştilor egolatri şi resentimentari. Căci acestea sunt cele două axe susţinând multe dintre contribuţiile postrevoluţionare autohtone. Mai intâi, convingerea fermă că el, autorul X, a fost centrul lumii şi al epocilor in succesiune pe care le rememorează; iar dacă nu, principala lor victimă, hăituitul şi lovitul no 1. Dintr-o autoiluzionare, iese un profil strâmb, deformat optic al realităţilor socio-culturale pe care cititorul le voia reconstituite. Aspectul documentar este compromis sau alterat. Cei ce ştiu mai multe vorbesc şi scriu mai puţin decât cei care, pretinzând că au fost in miezul evenimentelor, bat dizgraţios câmpii memorialistici. Autorul, apoi, se favorizează ca personaj, se ipostaziază in protagonist şi reglează statura contemporanilor in funcţie de zigzagul relaţiilor personale cu ei. "Concurenţii" sunt drastic diminuaţi sau nevrotic calomniaţi, in timp ce o figură complet ştearsă care i-a făcut scriitorului nostru "dreptate" apare intr-o lumină pe care nu o merită. Căutând in fragmentele memorialistice savoarea subiectivităţii creatoare, dăm adesea peste otrăvuri ieftine şi toxicităţi mediocre.
De aceea G
