Nimeni nu va scrie vreodată despre mine. Nici măcar un necrolog de un rind in cel mai mic ziar de pe Pămint.

Sint un om neinsemnat, unul care nu a făcut niciodată in viaţa lui ceva important. Drept pentru care nimeni nu se va lega de prezenţa mea fantomatică ani la rind pe străzile oraşului.

In fond, neavind nimic ieşit din comun, nici măcar un obicei prin care lumea să-l cunoască, despre mine nici nu se vorbeşte măcar.

Sint un om al mulţimii. Sint la fel acelui fir de nisip care formează deşertul.

Nu am prea multe insuşiri, in mine primează calitatea de a exista. Sau opusul acesteia.

De fapt existenţa şi nonexistenţa mea sint in cantităţi egale.

Fiindcă, pe măsură ce exist mai mult, in aceeaşi măsură nu exist. Nu exist pentru nimeni şi pentru nimic.

Cind m-am născut, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ţip.

Mi-am dat seama atunci că nu e in regulă ceva. In primul rind, nimeni nu m-a băgat in seamă că pling. Mi-au şters pielea, m-au invelit, m-au pus intr-un pat şi, cu toate că incă mai plingeam, lor li se părea normal acest lucru.

Mama mea stătea de vorbă cu doctorul. Se interesa despre operaţia de cezariană, in cit timp se va vindeca şi dacă ar putea obţine o recomandare pentru o clinică unde ar putea să inlăture cicatricea.

Tatăl meu adevărat nu era in spital. Probabil se imbăta pe undeva, fără să-i pese de faptul că m-am născut.

Nici tatăl meu neadevărat nu era in spital. Fiind un tată vitreg, avea, aşa cum aveam să aflu mult mai tirziu, un suflet vitreg.

Plingeam singur, fără să-i pese cuiva. Un fapt banal, copiii pling, am aflat eu mai tirziu. Probabil aşa cred ei, dar mie nu mi se pare normal.

Cum poate fi o lume in care te naşti plingind?

Părinţii mei au fost ocupaţi toată viaţa. M-au crescut bunicii pină la 7 ani. De la ei am invăţat cele mai frumoas