La începutul crizei, unii oameni de stînga s-au bucurat de un aşa-numit eşec al ideologiei dreptei pe care criza l-ar fi demonstrat. Mie nu mi s-a părut că ăsta ar fi mesajul crizei, şi la un moment dat ziceam că problema nu se pune în termenii concurenţei ideologice, ci ai unor variabile care acoperă întreaga societate, cum ar fi model cultural, stil de consum, realism/utopism al elitelor politice (pentru că şi la americani criza a fost rezultatul mai multor guvernări diferite, aşa cum şi la noi haosul bugetar şi economic, suplimentar faţă de criza mondială şi impotenţa pe care guvernul o datorează autoritarismului preşedintelui, vine deja din istorie).
Acum sînt alţii care se bucură, la fel de prosteşte aş zice eu, de un aşa-zis eşec al modelului social(ist) european care ar fi dus la datorii publice nesustenabile. Însă nici Grecia, nici Irlanda sau Marea Britanie şi nici măcar Spania nu reprezintă cel mai bine modelul social european; deocamdată, ţările scandinave, Germania şi Franţa rezistă destul de bine, cel puţin mai bine ca alţii. Părerea mea e că nu modelul social european în sine a dat chix.
A dat chix (de-abia de acum încolo vom vedea dacă grav sau doar moderat) aceeaşi lipsă de realism în dozarea cheltuielilor ca şi cea din domeniul reglementării pieţelor. E o deficienţă a sistemului politic contemporan, la care se adaugă o slăbiciune fundamentală a democraţiei; dacă de undeva, în principiu şi la nivelul societăţii, şi la cel al elitelor, nu se manifestă măcar un strop de vizionarism, atunci riscul prăbuşirii într-un hedonism orb e foarte mare. Nu ţine de ideologie, de stînga sau dreapta. Toată California, plus alte nenumărate oraşe (în general mici sau medii) din America, sînt în faliment din cauza cheltuielilor publice exorbitante: nicăieri din cauza socialismului.
De altfel, simplul factor demografic şi simpla complexitate enormă a
