Livada cu vişini este astăzi o livadă cu fantome. Şi nu numai pentru că, la un moment dat, personajul principal vede în delirul său năluci printre arborii în floare, ci pentru că multe alte Livezi mitice s-au înghesuit în dulapul nostru cu amintiri. E nevoie, deci, de un anume curaj pentru ca un regizor să se confrunte cu o piesă în al cărei palmares s-au înscris nume ca cele ale unor Strehler, Brook, Stein, Zadek, Pintilie, Harag sau Andrei Şerban, fără să mai reamintim toată aura bibliograficăa debutului cu Stanislavski şi Cehov. Şi dacă mai păstrăm în memorie imagini din aceste Livezi de odinioară, pierdute în aceeaşi cădere dureroasă în timp, ca şi zăpezile de altădată, e greu să ne spălam retina ochilor minţii şi să nu fim purtaţi către o anumită nostalgie. Căci, aşa cum subliniază George Banu în superba sa carte (Livada cu vişini, teatrul nostru), copios citată în caietul-program al spectacolului (editor coordonator – Liviu Dorneanu), poate cea mai personală, dar şi cea mai pasionantă dintre cîte a scris, purtăm cu toţii în noi Livada noastră intimă, un teritoriu secret şi scump de care am fost obligaţi (de viaţă, de timp) să ne separăm. Cu aceste sentimente grele de amintiri, dar şi cu dorinţa fermă de a face abstracţie de tot ceea ce ştiam, m-am pregătit să văd spectacolul lui Felix Alexa de la Teatrul Naţional din Bucureşti.
Întreaga „constelaţie“ a Livezii plutea deja în jurul spectacolului (vezi excelentul program super documentat), semn că multe reflecţii şi căutări au acompaniat repetiţiile, au tulburat tînărul regizor, dar poate l-au împiedicat să reia cărări bătute, lăsîndu-l în acelaşi timp liber să caute o lectură proprie. Prima imagine, de la intrarea în sală, se joacă pe scena deschisă şi este superbă: un întreg perete – fundal plin de rafturi, pe care sînt aliniate borcane cu dulceaţă sau compot de vişine (în franceză livada e d