Cu toat ă criza sau mai ales in ciuda ei, editurile continuă să publice cărţi de poezie, mai pe banii lor, mai pe banii autorilor inşişi, iar volumele se intrec intre ele prin eleganţă, bun-gust şi chiar prin aerul de lux pe care-l transmit. Mihai Curtean, Theodor Răpan şi Aurel Udeanu sunt poeţii pe care această rubrică ii are ca invitaţi in spaţiul de faţă. Ordinea prezentării lor este pur alfabetică.
Mihai Curtean, Camiku, Editura Brumar, Timişoara. Cu o recomandare atât de onorantă din partea criticului Al. Cistelecan ("Camiku este una din cele mai bune cărţi pe care le-am citit in ultima vreme, din partea generaţiei tinere"), volumul de poezie al lui Mihai Curtean (n. 1981 la Sibiu) nu poate trece neobservat nici de colegii de generaţie ai autorului, nici de poeţii de alte vârste. Curtean se mişcă liber in poezie precum alţii in viaţa reală, iar această libertate mărturiseşte faptul că işi cunoaşte puterile, că şi-a sublimat inhibiţiile şi că a ajuns la acea naturaleţe care defineşte dintotdeauna poezia autentică. Iată un fragment de autoportret: "dintr-un om profund, serios şi sensibil,/ m-am străduit din când in când să devin un om/ superficial, neserios şi nesimţit./ câteodată-mi ieşea, câteodată nu./ pe urmă am renunţat la sculptura asta/ in carne, am renunţat la toate/ măştile egofagiei/ şi m-am instalat simplu, confortabil,/ in echilibrul meu dezechilibrat,/ in linişte, inchizând ochii,/ abdicând". Pot fi citite multe poeme grave in această carte, dar, pentru imblânzirea derizoriului şi a eşecului prin muzică, reproduc acest bluz 3: "mi-i tot mai greu să fiu lucid/ in lumea asta de carbid.// deasupra noastră un lichid/ se scurge lent pe lângă zid,/ ici les hommes paraissent humides.// in albu ochilor, acid./ al sufletului trist hibrid/ que nous vozons par chairs limpides.// priveşte-mă-ndelung, perfid,/ prin al peretelui fin rid./ arată-m
