Sinceritatea politicienilor a devenit o marotă sufocantă. Piaţa e plină de sincerităţi. Afli, după câţiva ani, că nu ştiu ce firmă nu şi-a plătit datoriile la stat, dar nu priciepi de ce statul nu a făcut nimic. Politicienii îşi înfoaie falca şi urlă că de aia nu sunt bani. Dar nu se întâmplă nimic, doar se punctează la nivelul imaginii. Afli că partidul pe care îl conduce chiar marele şef face afaceri cu statul. Afli că sunt mii de speculanţi care beneficiază de ajutorul social, o spune chiar ministru, nefericit că nici el nu poate face nimic. Dar măcar e sincer cu noi! Afli că parlamentarii sunt nişte larve nemernice care se lăfăie prin hoteluri.
Cine ar trebui să adune banii neplătiţi, cine ar trebui să pună capăt jafului dacă politicienii aflaţi pe scaunele ministerelor săvărşesc asemenea nelegiuiri? Cine ar trebui să reia contractele la analiză meticuloasă şi să răspundă la întrebarea de ce se plătesc 30 de zile pe lună cazare la hotel pentru un parlamentar dacă el stă cel mult 10 zile la Bucuresti, pentru că altfel e în teritoriu, aşa cum spune programul adoptat? Cine ar trebui să oprească plata ajutorului social dacă e nemeritat şi aranjat cu sistemul? E adevărat ce se spune sau doar se vântură pisica? Între timp poporul fierbe gata să crape capul primului “obez”.
În politică sinceritatea declinată la toate timpurile, în mod public, e o formă cumplită de făţărnicie cu o miză bine articulată: să conştientizăm eroul, cel care are curajul să spună lucrurilor pe nume. Că de făcut nu mai contează. Politica e doar o discuţie între ştabii de partid. Am trecut de la tătuc la nevoia de erou, cel care ne salvează de toţi corupţii, golanii politici, de toţi obezi bugetari. Când nici un politician nu se va mai desfăşura la televizor, cu obidă şi bine regizată furie, vom şti probabil că instituţiile funcţionează în folosul cetăţeanului. Până atunci, nu ne ră
