Vorbind despre modul în care şi-a scris textele, de-a lungul întregii sale activităţi literare, Bernard Malamud mărturisea, într-o conferinţă ţinută la Bennington College, că stăruie asuprafiecărei povestiri „cel puţin de trei ori: prima dată, pentru a o înţelege, ca autor, a doua oară pentru a-i îmbunătăţi expresia, iar a treia oară, pentru a o face să spună, cu claritate, tot ceea ce are de spus“.

Bernard Malamud , Tablourile lui Fidelman, Traducere şi note de Ligia Caranfil, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2008, 208 p.

Ţinînd seama de aceste afirmaţii, foarte cunoscute, de altfel, în cercurile literare americane, Philip Roth a creat, în The Ghost Writer, un adevărat portret ficţionalizat al lui Malamud, văzut ca povestitorul retras prin excelenţă, tentat întotdeauna a se apleca, cu maximă atenţie, asupra oricăriu detaliu şi asupra fiecărei propoziţii. Pe de altă parte, adevărul mărturisirilor lui Bernard Malamud e susţinut, la nivelul operei sale, şi de permanenta obsesie a scriitorului pentru personaje introvertite, de figura artistului (fie el şi la început de drum), fascinat pînă la limite – iar uneori, chiar pînă dincolo de ele – de ideea de a atinge perfecţiunea, situaţie specifică întregii sale creaţii, mai cu seamă în proza scurtă, pe care a practicat-o cu măiestrie de la începutul şi pînă la sfîrşitul prodigioasei sale cariere. Artistul în eternă devenire Influenţat, după cum nu a ezitat să afirme adesea el însuşi, de povestirile lui James Joyce sau de elaborata proză de atmosferă a lui Cehov, Malamud a abordat, aproape obsesiv, cîteva teme pe care a dorit să le aducă, cel puţin în spaţiul cultural american, la desăvîrşire: eşecul dragostei într-o lume mult prea preocupată de aspectele materiale, dificultatea – iar uneori, chiar imposibilitatea – comunicării între oameni şi, ceea ce este şi mai grav, pînă şi între oamenii