În iarna 1993-94, un amic editor mi-a dat un teanc de cărţi, mai ales de poezie. Între acestea, se afla şi volumul Est de Anca Mizumschi, care-mi plăcuse, de vreme ce i-am dedicat un mic semnal critic în Timpul, pe care tocmai îl relansasem. Aflu că autoarea a mai publicat Opera capitală (1995), carte pe care nu o ştiu, după care a dispărut! A dispărut în „capitalismul real“, pentru a reapărea după mai bine de zece ani cu volumul Poze cu zimţi (Brumar, 2008, prefaţă de Alex Ştefănescu, colaje foto de Reszegh Botond), urmat de Anca lui Noe (Humanitas, 2009, interstiţii critice – Iulian Costache, ilustrată cu scene din Sixtine zero de Vasile Mureşan-Murivale), două cărţi menite nu doar s-o scoată din uitare, dar chiar să contribuie la reconfigurarea osificatelor ierarhii literare ale momentului. De altfel, prima a fost nominalizată la Premiul USR, care, spre lauda sa, nu i-a fost şi acordat. Cred că scrie prea bine poezie, că este o autoare a cărei valoare nu are nevoie de vreo confirmare prin statutul de „poet laureat“. Cu a doua carte a fost mai norocoasă, a scăpat şi de nominalizare! Oricum, în absenţa acestor două volume, ar fi rămas ascuns în memorie faptul că citisem şi comentasem debutul liric al autoarei. Dar să las gluma, pentru că e vorba despre poezie serioasă!

Pe urmele prefaţatorului primei cărţi, aş apropia poezia Ancăi Mizumschi de lirismul colegelor mele de generaţie Mariana Marin şi Marta Petreu. Dar nu este vorba nici despre mimetism, nici despre epigonism, pentru că nici poetele amintite nu se parazitează una pe cealaltă, ci de ceea ce aş numi un „aer de familie“. E o manieră comună de a gîndi poezia şi rosturile sale, o comuniune de viziune, prin urmare. Nu mai ţin minte volumul de debut, aşa că nu-mi pot da seama dacă autoarea ajunsese la această formulă încă de la începuturi sau acesta este şi rezultatul îndelungii pauze liric