Dintre cele 32 de participante la Mondialul sud-african, Elveţia are cei mai mulţi jucători străini naturalizaţi. Strălucitori la nivel de copii şi juniori, elveţienii nu rup gura târgului în momentul în care fac pasul către naţionala de seniori.

La fel ca în politică, Elveţia fotbalistică s-a remarcat, în primul rând, prin neutralitate. La Zürich se află sediul FIFA, organism condus de elveţianul Blatter, în timp ce naţionala este una decentă, nici slabă, nici puternică, fără mari performanţe la turneele finale.

Ca stat, Elveţia are şansa de a se afla în inima Europei, înconjurată de ţări cu putere economică şi mereu ferită de cutremure sau războaie. Cineva spunea că şi-au ales locurile cu grijă, iar acum toată lumea ar vrea să emigreze în aceste locuri pentru o viaţă mai bună. Iar dacă ţinem cont de cele patru limbi oficiale şi tot atâtea culturi principale co-existente în micuţul stat din centrul Europei, înţelegem de unde-şi trage seva fotbalul helvet.

Astfel, Behrami, Fernandes, Inler sau Nkufo sunt jucători care nu pot fi scoşi din primul 11 la Mondialul de luna viitoare. Behrami este etnic albanez, Fernandes are părinţi portughezi, Inler este originar din Turcia, iar Nkufo este congolez. Chiar şi Senderos este născut din tată spaniol şi mamă sârboaică.

Dacă socotim şi rezervele Derdiyok (turc), Bunjaku (albanez kosovar),Yakin (turc) şi Shaqiri (albanez), echipa Elveţiei este cea mai „pestriţă" reprezentativă care va evolua în Africa de Sud. Bineînţeles, acest grup de emigranţi nu putea fi condus decât de un antrenor străin, „Generalul" Ottmar Hitzfeld.

În lipsa unor mari vedete, strategul german pare să fie principala armă cu care Elveţia va încerca să iasă vie din grupa „latină" (cu Spania, Chile şi Honduras). Licenţiat în matematică, Hitzfeld excelează prin perseverenţă, calitate cu care a reuşit calificare