Daca i s-ar cere sa spună ce însuşire şi-o preţuieşte mai mult, Sorin Dumitrescu s-ar opri negreşit asupra vocaţiei de pictor şi ar neglija-o senin pe cea scriitoricească.

Sau, dacă nu ar neglija-o, ar socoti-o secundară şi oarecum întîmplătoare, ca o prelungire neproblematică a fiinţei sale. In realitate, coabitarea celor două înclinaţii ar trebui să-l îngrijoreze, căci, admiţînd că într-un om nu pot încăpea, la fel de pline, două chemări atît de diferite, atunci, în cazul lui, predilecţia pentru cuvinte se dovedeşte un rival periculos al simţului plastic. Altfel spus, avem de-a face cu un pictor căruia pofta cuvîntului ameninţă să-i răstoarne ierarhia înzestrărilor, privilegiind o aptitudine ce-i umbreşte estetic măiestria penelului.

In schimb, dacă aş spune că, dintre pictori, Sorin Dumitrescu are cea mai pronunţată înzestrare literară ar însemna să-l înjosesc, căci i-aş pune în lumină o însuşire de care breasla nu numai că nu are nevoie, dar nici măcar protagonistul nu şi-o asumă ca pe o distincţie. Pe de altă parte, comparat cu majoritatea autorilor de limbă pretenţioasă, pictorul dovedeşte o apetenţă lexicală care îl ridică cu uşurinţă deasupra lor, dar o apetenţă cu atît mai inexplicabilă cu cît ea răsare spontan, fără o sforţare deliberată care să-i trădeze o voinţă estetică. Lui Sorin Dumitrescu îi repugnă estetica, fie ea a cuvîntului, fie a culorii. Tocmai de aceea, autorul pare a cădea peste expresii fericite fără să-şi propună asta, muncit parcă de un drac expresiv care îi pune în gură, la momentul potrivit, vorba cea mai nimerită. Iar cînd un om scrie savuros nu fiindcă vrea, ci fiindcă aşa îi vine, dintr-un imbold de praştie discursivă, atunci putem fi siguri că avem de-a face cu un talent. Dar un talent pe care, culmea consternării, autorul şi-l priveşte cu mefienţă şi detaşare, ca pe o abatere de la adevărata chemare.