Solidaritate este un cuvînt foarte frumos. Cel puţin aşa îl percep eu. Ca şi New York-ul. Cel puţin, aşa mi-a rămas el în inimă. Parcă şi uitasem de ele. Şi de solidaritate, şi de New York. Este o impresie strict personală şi nu implică neapărat o glosă savantă în jurul cuvîntului. Sau alte paranteze despre un oraş care m-a primit cu multă căldură şi unde m-am simţit mereu solidară cu locuitorii lui. De pe stradă, din metrou, de prin numeroasele magazine sau din autobuzele care nu pun frîne bruşte, să cazi la fiecare smucitură. Vorbe, desigur, combinate cu amintiri personale. Tot sucind şi răsucind cuvintele în fel şi chip, le-am golit de multe ori de substanţă, de trăire lăuntrică, de vibraţie, de înţelesuri adînci. Aşa cum, tot căscînd gura la televizor, neglijăm să mai şi medităm la tot ce se întîmplă pe lumea asta, despre rostul şi înţelesul acestei lumi din care fiecare facem parte, cu titlu individual sau într-o anume colectivitate. Că ea se numeşte familie, popor, etnie, religie – eşti, sîntem, solidari prin alţii, cu ajutorul altora. Solidaritatea presupune şi existenţa „celuilalt“, a „celorlalţi“. Unul nu poate fi solidar cu el însuşi. Unul poate fi solidar cu încă unul, măcar. Solidaritatea presupune cel puţin doi. Oameni sau idei, să nu complic lucrurile inutil, pentru că vreau să povestesc despre un film documentar extrem de frumos, care a fost transmis pe micile ecrane româneşti chiar în aceste zile, cînd toţi eram ochi şi urechi la ce se întîmplă la Cannes sau la Palatul Victoria.

Premiile de la Cannes au fost pe micile ecrane româneşti într-o concurenţă neloială cu tăierile preconizate de Guvernul condus de Emil Boc şi care ating nu doar salariile bugetarilor cu 25% sau pensiile cu 15%, ci ni se solicită şi un soi de solidaritate. Fără procente, cumva 100%. Solidaritatea, de orice natură ar fi ea, exaltă porniri generoase, avînturi