Ştefan Ivas. Scrieţi cu sinceritate: Până când o să realizez dacă/ am talent sau nu/ trebuie să-mi ocup timpul/ trebuie să mă fac folosi tor util. Dar reveniţi: . ..săfiu totalmente sincer/ nu cred că ar putea să-mi scape ceva. Aici greşiţi! Vă scapă multe. Confundaţi poezia banalităţii cu banalitatea poeziei. Vă comportaţi ca un alchimist care topeşte plumb, îl toarnă în formă de lingouri şi pretinde că a făcut aur. Nu, stimate poet. E tot plumb şi nu din cel bacovian, ci din cel turnat pe gîtul victimelor Inchiziţiei. Înşiruiţi comparaţii: roşu ca ochii (mă rog, probabil de la sudură n.m.)/ roşu ca sinuciderea caldă/ roşu ca marte/ roşu vegetal/ roşu anorganic/./ roşu ca sinapsele neuronale etc. Enumerarea poate continua oricît, fără gradaţie, tensiune, suspans şi cu acelaşi rezultat: zero. Nu ştiu ce culoare au sinapsele neuronale, dar ori le puneţi le treabă, printr-o încordare constructivă, ori vă faceţi util în alt domeniu, iar poezia acestui secol se va descurca fără dumneavoastră.

Valentin Nicolae. Uneori aveţi ieşiri din apărare de o spontaneitate simpatică: îmi venea să sărut o vrabie/ ca nietzsche nebunul/ să cresc un guşter la piept/îl şi vedeam cum îmi stă pe gât ca un tatuaj. Dar mult mai des cădeţi în păcatul (frecvent la mulţi aspiranţi) de a crede că emiteţi poezie de la sine, aşa cum transpiraţi. Nu orice căcăţiş se transformă în lirică sub vraja lirei dvs.: zăpada sticlea/ îmi îngheţaseră mâinile/ am intrat în farmacie/mi-am luat emetostop/ am sfărâmat în dinţii de gaudent 1 comprimat/.../ fără paracetamol sinus n-avea niciun efect Probabil că abuzul de medicamente vă duce la stihuri delirante: scumpul meu prieten violet, azi mi-am pierdut într-o conjunctură favorabilă/ femurul piciorului stâng (.) mă deplasam prin casă ca un fulger negru al atenuării/... / eram o frunză neagră într-o lumină galbenă de bec. Scumpul meu prieten v