...a fost de părere masser Alighieri în timpul hoinărelii sale prin Purgatoriu în compania signoritei Portinari, pe care neguri duşmane i-o furaseră de timpuriu. Am fost mereu rănit şi adânc mâhnit când această inexplicabilă şi în fond absurdă fugă spre moarte se sfârşeşte după un promiţător, dar revoltător de scurt parcurs. M-am tot întrebat pe ce culmi ar fi ajuns civilizaţia şi cultura, dacă moartea nu i-ar fi cosit de timpuriu pe Chopin, Schiller, Byron, Mozart, Van Gogh, Eminescu, Lavoisier, iar dintre ai noştri pe Vesalius, R. De Graaf, Laënnec şi mulţi alţii. (...)

Românii au avut în anii ’50–’60 un mare chirurg şi orelist: pe dr. Aurel Marin, a cărui fugă spre moarte n-a avut nicio clipă sterilă, niciun moment de „vivere per vivere“ sau egoist dăruită lui însuşi. A fost unul din acei rari, a cărui profesiune d Publicitate e credinţă a fost neclintirea din statutul de cinste funciară, dobândit în copilărie şi adolescenţă. Traversând o lume în care valorile morale se prăbuşeau (la unii colegi precum castelele din cărţi de joc), el, fiul preotului de ţară Constantin Marin, născut în 1918 la Ungureni – Tecuci, a ales să rămână integru, surd la cântecul de sirenă al unui carierism bazat pe prefăcătorie şi adularea unor potentaţi sociali. Rădăcina înfiptă în credinţa şi moralitatea familială l-a ajutat să-şi hrănească certitudinile, chiar şi în acei ani de nedreaptă şi absurdă detenţie politică (1958–1962) în care părea că Pronia şi prietenii l-au uitat. Îşi educase dârzenia pe băncile colegiului militar „N. Filipescu“ de la Mânăstirea Dealu – Târgovişte, la acea şcoală de elită care a dat ţării o mulţime de oameni valoroşi, mulţi dintre ei deschizători de drum în domeniul în care au activat. Cei ce l-au cunoscut pe Aurel Marin, deopotrivă colegi, prieteni şi mai ales pacienţi, aveau să-i păstreze chipul nu numai pentru talentul excepţiona