Un eveniment muzeal de anvergură se distribuie, vreme de cîteva luni, în două oraşe germane: retrospectiva Neo Rauch, concepută ca bilanţ la jumătatea operei. Dincolo de calitatea cuprinzător-evaluativă, această dublă expoziţie se distinge şi prin nota aniversară, întrucîtva festivă, ea fiind inaugurată în chiar ziua împlinirii a 50 de ani. E vorba, aşadar, de unul dintre cei mai însemnaţi artişti contemporani, plasat în centrul unui reviriment al picturii (sau, după unii curatori germani, al postpicturii), dar şi la întretăierea cîtorva problematici, foarte relevante, ce ţin deopotrivă de tehnică şi subiect. În anii ’90, într-o agitată epocă a alternativelor şi a noilor media, Neo Rauch a avut inspiraţia de a miza nu atît pe pictura în sine, pe manualitatea şi convenţiile ei, cît mai cu seamă pe una dintre cele mai riscante cărţi, anume figurativul. A cîştigat, coagulînd în preajma sa o colectivitate de artişti tineri – dintre care nu puţini i-au fost studenţi –, colectivitatea ce avea să se impună ca Noua Şcoală de la Leipzig. Cîteva observaţii, vizînd atît continuitatea, cît şi ruptura, sînt de regulă vehiculate: pe de o parte, tradiţia academică solidă (Hochschule für Grafik und Buchkunst din Leipzig a fost înfiinţată în 1764) şi realismul de varii coloraturi practicat aici înainte de 1989, pe de altă parte, latenţa expresionistă din Saxonia (gruparea Die Brücke, la Dresda începutului de secol XX, sau, în anii ’80, artiştii neoexpresionişti adunaţi în jurul lui Georg Baselitz sub titulatura de Neue Wilden). Dacă de aceştia – mai ales de Anselm Kiefer şi Markus Lüpertz – îl apropie într-o oarecare măsură tematica, artiştii în expresia cărora se regăseşte trasează un arc temporal mult mai larg: în prima linie, potrivit propriilor mărturisiri, s-ar afla Max Beckmann, Balthus, Francis Bacon, Joseph Beuys şi Georg Baselitz, într-un plan secund, reperaţi de crit