Moon nu este o zeiţă obişnuită, prezentă în dicţionarul divinităţilor lunare, alături de Isis sau Selena, de Jarah, Lilith, Diana sau Artemis şi nici printre oamenii străzii din vecinătatea staţiilor de metrou sau a vreunui cunoscut cartier parizian. Adevăratul ei loc secret se găseşte în ultimul roman al tinerei scriitoare franceze Maud Lethielleux, D’où je suis, je vois la lune(Éditions Stock, Paris, 2010), lîngă intersecţia de la Saint-Fran, între piaţa Saint-Mich şi strada Victor Hugo. Aici o situează autoarea pe tînăra Moon, „micuţa vînzătoare de surîsuri“, care vinde la preţ acceptabil şi la bunăvoinţa clienţilor, în acest magazin în aer liber, o întreagă panoplie de surîsuri, mai mici, mai mari, în colţul gurii sau pînă la urechi, niciodată însă răutăcioase, silite.

Maud Lethielleux , D’où je suis, je vois la lune, Éditions Stock, Paris, 2010, 296 p.

Moon este de fapt o cerşetoare, iar celor care i-ar aminti că o astfel de viaţă marginală nu are nici un sens tînăra adolescentă le răspunde că „nu are nimic de regretat, că are dreptate să rămînă ea însăşi într-o lume în care oamenii au devenit alţii“, străini celor din jur şi lor înşile, şi că nimeni nu-i poate egala bogăţia nemăsurată a milioanelor de metri pătraţi ai locuinţei sale cu o singură încăpere vastă şi luminoasă, în care cerul este singurul ei acoperiş. Alături de Comète, căţeluşa ei, şi de protectorul Fidji, Moon preferă să facă turul lumii în douăzeci şi patru de gînduri. Şi apoi, mai sînt şi ceilalţi camarazi de suferinţă, „abonaţi ai foamei“ şi „angajaţi interimari ai asfaltului“, ale căror nume cu rezonanţă argotică îi fac să uite „viaţa dinainte“: Slam, Punkie, Rital, Boule, Triton, Codeine, Michou şi Suzie. Chiar şi numele său, Moon, este unul inventat, care i se trage de la faţa rotundă ca o lună, înconjurată de părul negru ca noaptea. Un roman înăuntrul romanul