Eradicarea globală a variolei (1979) a scos în evidenţă rolul esenţial al supravegherii epidemiologice, instrumentul principal al programului – „creier şi sistem nervos“ – aşa cum s-a afirmat în concluziile multor manifestări ştiinţifice şi publicaţii. Convingerea şi încrederea în metoda supravegherii au influenţat decizia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) de adoptare, în anul 1988, a celui de-al doilea program de eradicare globală a unei boli infecţioase transmisibile: poliomielita. (...)

În poliomielită, detectarea la timp a cazului întâmpină dificultăţile diagnosticului de confirmare, dat fiind faptul că unei forme cu paralizie îi corespund cel puţin 200 de cazuri de infecţii polio fără paralizie, dar care constituie tot atâtea surse necunoscute.

Confirmarea cazului suspect de poliomielită se baza pe diagnosticul virusologic, de izolare şi identificare a virusului, pe asocierea cu un alt caz confirmat, sau pe paralizie reziduală persistentă după 60 de zile de la debut. Ca la orice început de program, definiţia de caz privilegia mai mult sensibilitatea în detrimentul specificităţii. Între timp, s-a evidenţiat faptul că nu se izola virusul polio din scaunul tuturor cazurilor de paralizie flască acută şi de la contacţi, într-o zonă cu incidenţa poliomielitei zero. A fost momentul în care au fost cooptaţi în investigaţie pediatrii şi neurologii; analiza datelor scotea în evidenţă că paraliziile acute flasce sunt de etiologii diverse, diagnosticul diferenţial polio – non-polio revenind laboratorului. Mai mult, s-a dovedit că paraliziile non-polio (inclusiv sindromul Guillain-Barré, mielita acută transversă şi nevrita traumatică) apar cu o frecvenţă de un caz la 100.000 de copii sub vârsta de cinci ani. Aşa a apărut în program noţiunea de caz compatibil cu diagnosticul de poliomielită, care rezolvă dificultatea, pe de-o parte, iar