Coregraful Manuel Pelmuş vorbeşte despre postspectacolele pe care le organizează, în acest weekend, împreună cu invitaţii lui. Tema acestora: istoria dansului românesc.

Care e raportarea ta la semnificaţiile şi presiunile istoriei într-un domeniu, dansul românesc, cu multiple rupturi în ce priveşte coagularea informaţiilor?

La începutul cercetării mele m‑au speriat absenţele. Informaţia absentă, cărţile absente şi, mai ales, imaginile absente. Nu vreau deloc să spun că nu au existat lucruri demne de luat în seamă, însă absenţele erau peste tot. Apoi mi-am dat seama că absenţele astea ar putea fi principala resursă din punct de vedere dramaturgic. Aşa că a devenit mult mai importantă dimensiunea performativă şi discursivă a cercetării. În loc de istoricizare pasivă, propun rememorarea activă. Istoria „aşa cum a fost" nu există, dar poţi reflecta asupra anumitor ră-măşiţe istorice.

Artiştii independenţi, lăsaţi fără resurse

Ce tip de istorii performative vom vedea în cele trei zile?

Aş vrea o istorie care să performeze! Nu care să fie pusă la sertar şi care să panseze rănile tuturor. Am avut deja câteva etape în decursul cercetării, cu „mărturii" şi fotografii. De data asta, demersul este diferit. Vor fi contrareconstrucţii şi biografii fictive. Proiecte care inventează istoria şi refuză să fie „sub" istorie. Propuneri radicale care sunt conştiente de dimensiunea ideologică şi politică a oricărui demers de tipul acesta. Nu va fi vorba despre un program cu „documente". Nu acum.

De ce ţi s-a părut relevant să alegi o locaţie nouă pentru acest eveniment? Pui în discuţie starea de provizorat spaţial cu care se confruntă dansul contemporan?

Da, aşa cum bine ştii, CNDB şi dansul contemporan, în general, trăiesc de multă vreme în total provizorat, iar spaţiul singurei instituţii existente a fost ameninţat încă de la apariţie. E ca ş