Dacă înţeleg bine, religia rămîne cam obligatorie, ca materie din trunchiul comun, în varianta de lege ieşită din Camera Deputaţilor. Adică orele acelea s-ar putea, teoretic, refuza, dar, practic, ele trebuie urmate. Şi nu cred că Senatul, forul decizional în privinţa Legii învăţămîntului, va schimba ceva. De ce ar face-o? Majoritatea covîrşitoare a populaţiei fiind creştin ortodoxă, spaţiul public este, în mod firesc, impregnat de credinţa majoritară – aşa cum bine observa Horia-Roman Patapievici. Nu e vorba doar de prezenţa, absolut normală, a bisericilor în peisajul oricărei localităţi, ci de icoanele din sălile de clasă şi din cancelarii, de slujbele care se fac la început de an şcolar, de sfinţirea unor instituţii laice, de construirea unor biserici în curţile spitalelor, de amplificarea şi transmiterea slujbelor prin boxe montate în exteriorul bisericilor, aşa, ca să se pătrundă toată strada, de programele TV din perioada Paştilor şi a Crăciunului, de sala de la crematoriul uman decorată ca o capelă creştină, deşi cei care aleg forma aceasta de final, tocmai ca să evite ritualul religios, o fac şi de cîte altele. Stat laic sîntem doar pe hîrtie.

Ce-ar fi de făcut? Să protestăm? Să îl rog pe părintele de la biserica de peste drum, cu care, de altfel, sînt bun prieten, să dea boxele mai încet sau să renunţe la ele? Păi, nu îndrăznesc să-i rog nici pe manelişti să lase casetofonul mai încet, mă tem să nu iau bătaie. Oare cum ar reacţiona credincioşii, majoritari, desigur, din cartier, dacă ar vedea că un ăla cu barbă roşcată cere linişte cînd ei vor să audă slujba din balcon? Să intru în polemici cu profesorii de la liceele în care merg în inspecţie de grad? Are vreun rost? Să semnez petiţii? Mi se pare ridicol. Majoritatea nu poate fi ignorată. Şi-apoi, cînd am îndrăznit să-l ironizez pe Dan Puric pentru prostiile pe care le debitează – mă ro