Noua modă pe piaţa de artă este licitarea colecţiilor. De la 2-3 lucrări până la serii intregi de autor, colecţiile au devenit garanţia nespusă a investiţiilor sigure in vremuri de criză. In acelaşi timp, colecţia este o mare tentaţie: casele de licitaţii ştiu că vor vinde lucrări care au primit deja girul unui colecţionar recunoscut (şi implicit o garanţie a autenticităţii), iar cumpărătorii au motive in plus de a intra sau de a-şi consolida postura de noi colecţionari. Colecţionarul consacrat este un reper, este un exemplu, este un mecena al timpului său, un "strângător" de valori, un "risipitor" de frumos. Este vorba despre colecţia arătată prietenilor, folosită pentru expoziţii, prezentată şi explicată "lumii". O colecţie "ascunsă", "ţinută la secret", nevăzută, nepublicată, necirculată este pierdută şi trebuie recuperată...

Cea mai de succes colecţie de artă a perioadei interbelice, cea a familiei doctorului Dona, a devenit şi cea mai interesantă ofertă pentru piaţa de artă: ce s-a revendicat s-a scos destul de repede la vânzare. Cum ar fi fost dacă patrimoniul Zambaccian nu ar fi fost protejat prin donaţia in urma căreia a apărut Muzeul Zambaccian, dacă moştenitorului miliardarului armean nu ar fi insistat puternic pentru ca statul să refacă minunata colecţie a bunicului său?

Numele Dona a impus mai mult sau mai puţin direct pe piaţă o nouă casă de licitaţii, cea mai puternică din aceste vremuri, Artmark. Tot numele Dona, prin acel Pissaro unic in România - "Dulgherul/ Tăietorul de lemne" - a dus in lume vestea că şi la noi sunt tablouri de milioane de euro...

Dar până la fragmentele din colecţia Dona, au mai fost pe piaţă zeci, poate sute de tablouri al căror preţ s-a ridicat şi pentru că in prezentare era amintit numele unui colecţionar respectabil, "tabloul a aparţinut ...". Şi, de la Adrian Năstase la Ion Dolănescu, uneori in lumin