Ce este doctoratul?

Instituţional vorbind, doctoratul reprezintă astăzi o formă de consacrare universitară prin care eşti certificat ca fiind apt pentru cercetare şi viaţa academică. Originile doctoratului se pierd undeva în Europa medievală (Paris – sec. XII), cînd prin doctorat se primea certificarea că ai pregătirea necesară pentru a preda. Instituţionalizarea lui a venit însă în Germania secolului al XIX-lea, pentru ca, de fapt, să fie impus internaţional într-o formă standardizată abia în secolul trecut de către Statele Unite. Dar, dincolo de instituţii şi practici academice, ce este, în fond, doctoratul? Simplu spus, doctoratul îmi pare că este o formă de neofilie, o recunoaştere generală că suferi de „căutarea noului“. Doctoratul este poate, înainte de toate, o forma mentis, în care ţi se recunoaşte predispunerea către adevăr şi creaţie. Lucrarea de doctorat, spre deosebire de cea de masterat, trebuie să fie originală, să aducă o contribuţie personală domeniului în care se desfăşoară. Pentru a aduce însă contribuţii personale trebuie să-ţi cunoşti foarte bine tema şi să fii la curent cu ultimele cercetări în domeniu. Însă simpla cunoaştere, indiferent cît de amplă, adîncă sau sistematică, nu te califică să fii doctor. Eşti doctor doar dacă eşti creativ, eşti doctor doar dacă prin jocul tău ai împins cercetarea un pic mai departe prin idei şi rezultate noi.

Doctoratul este joc. Dincolo de recompense şi ţinte academice, trebuie să îţi placă noul şi jocul. Forţînd un pic limitele cuvintelor noastre, cred că se poate spune că orice copil care se joacă face un mic doctorat, după cum şi orice doctorand este un pic copil. Ce deosebeşte însă în mod fundamental doctorandul de copil este gradul de maturitate cu care cei doi se joacă şi îşi asumă jocul, obstinaţia cu care doctorandul caută să găsească răspuns la întrebările care-l frămîntă. Copilul se poa