Până să i se reediteze a doua carte, Marin Mălaicu-Hondrari era aproape un necunoscut. Debutase în 2004 cu poezie, la Eikon (mai accesibilă acum decât atunci), tipărise apoi, în 2006, un roman la Vinea (şi atunci, şi acum, inaccesibilă), luase un premiu zonal (al Filialei USR Cluj) şi cam atât.

Cu totul altfel stau lucrurile astăzi, după ce, cum spuneam, ediţia a doua din Cartea tuturor intenţiilor a deschis ochii criticilor activi. Ai tuturor criticilor activi, trebuie să precizez, pentru că, nu de multe ori, între oameni cu viziuni incompatibile, consensul a fost atât de categoric. Cei care au scris despre ea, au făcut-o entuziast. Cei care au tăcut, au tăcut totuşi admirativ, derutaţi poate întrucâtva de stranietatea unei astfel de proze. (Mă număr printre aceştia din urmă, aşa că afirmaţia mea poate trece drept mărturie.)

Noul roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari, Apropierea, e cartea unui estet. E foarte multă artă în ea (practic, de la un capăt la altul numai artă), dar fără ca asta să incomodeze calităţile narative. Ce e de întâmplat, se întâmplă oricum, faptele sunt adeseori trepidante, protagoniştii iubesc şi suferă câineşte, se întâlnesc deodată după ani şi ani de recluziune şi se simt grozav împreună. Doar că resorturile celor mai lumeşti gesturi ale lor nu par să fie din lumea noastră. S-a spus, cu îndreptăţire, că principalul atu al lui Marin Mălaicu-Hondrari e forţa interioară. Noţiunea e cam vagă, dar acoperă complet senzaţia din timpul lecturii. Apropierea e genul de carte dominatoare al cărei adevăr, chiar contrariant, nu se lasă contrazis.

E unul din motivele datorită căruia prefer să-l numesc pe autor estet, nu stilist. Cultul rafinamentului, la Mălaicu-Hondrari, nu e unul de suprafaţă. De fapt, e atât de adânc, încât e imposibil de spus unde-i sunt marginile. Altminteri, sigur că o atenţie formală există.