Fondul Monetar Internaţional este un organism financiar internaţional la care au aderat nu mai puţin de 185 de state de pe întreg globul. Pentru a asigura un soi de echilibru şi de bună funcţionare a pieţei financiare mondiale. Cu mijloace de producţie şi forţă de muncă necesare. Esenţa capitalismului este realizarea de plusvaloare – acel p al mult hulitului astăzi în România, dar studiat în draci prin SUA, Karl Marx –, de oriunde ar proveni aceasta. Din pieţe interne de producţie şi de desfacere, din pieţe externe de export al produselor manufacturate, al materiilor prime sau al capitalului, din terţe pieţe de investiţii sau de speculaţii financiare. În general, din orice şi oricum. Bani să iasă, restul e istorie. Sau tăcere, dacă intervin şi numeroase Servicii Secrete sau oculta Internaţională a marilor corporaţii transnaţionale. Ideea ar fi să funcţioneze maşinăria-jucărie. Economico-financiară. Dacă se strică – aşa cum s-a întîmplat în diverse perioade de după cel de-al Doilea Război Mondial, cînd a fost creat FMI-ul –, atunci nu e bine.

Că au fost criza Canalului Suez, Războiul de Şase Zile, criza petrolului sau războaiele din Afganistan şi Irak. Iar globalizarea de astăzi face ca efectul negativ al unei proaste rînduieli dintr-un colţ al lumii să se propage peste tot. Criza şi crizele economice fac parte din mecanismul asumat al capitalismului, şi nu ar trebui să ne îngrozească. Ele sînt de multe ori controlate, iar efectele sînt minime. Alteori, nu. Doar că, de multe ori, muzica dă tonul. Şi ceea ce s-a întîmplat acum doi ani în Wall Street are şi n-are legătură cu mizeriile noastre autohtone. Politicienii noştri au tot dat vina pe criza mondială. Ca şi cum la noi consumul de usturoi e mic şi gurile noastre miros doar a vanilie şi a trandafir. Criza a început de prin 2005 şi, într-o formă sau alta, continuă şi astăzi. Ce am făcut noi? Unde a