Azi am văzut nişte adidaşi destul de necăjiţi, lăsaţi la reparat pe tejgheaua unei cizmării.

Mi-am adus aminte de o vecină de la ţară care s-a supărat pe un electrician din sat pentru că nu a vrut să-i repare un bec ars. Râd toţi cei cărora le povestesc, şi partea tristă a poveştii rămâne în siguranţă la locul ei.

E foarte important să ne distrăm şi să avem o atitudine pozitivă. Nu cred să fi văzut ceva mai impresionant, mai puternic şi invizibil în ultima vreme. O pereche de adidaşi, marca Mike, purtaţi îngrijit, cumpăraţi probabil de la o tarabă plină de Adidos şi Puna.

Erau aşezaţi la rând printre pantofi şi cizmuliţe negre, şi aveau un aer stingher aşa bleu cum fuseseră aleşi, probabil de o femeie. Dacă încerci să-i trimiţi într-o poveste, dacă încerci să ghiceşti de unde vin, ca într-o descriere crudă şi neutră dintr-un roman poliţist cu debut lent, zâmbetul se mai strânge şi apare o bănuială că poanta vine din altă parte.

Cultul aparenţelor naşte o indiferenţă care vrea să se distreze mult. Lumea schimbă în neştire fotografii pline de un sordid voios, în care mizeria, disperarea, sărăcia şi prostia sunt cei mai buni comici. După ce consumi tone de imagini cu dacii cocoţate în căruţe sau cu mesaje cretine ale unor administratori de bloc, ţi se pare că realitatea există pentru a râde de ceilalţi.

Nu rămâne nimic, nicio urmă, nicio bănuială despre viaţa de sălbatici a strângătorilor de fier vechi, dispare şi mirosul acru-dulceag de gunoi şi pisici care te învăluie când citeşti la avizier ce gânduri mai animă administraţia sau cine s-a mutat la apartamentul 173 după ce a murit zăpăcitul ăla haios care a căzut când voia să ude şi florile de la apartamentul de dedesubt. Ce-am mai râs atunci, săracu’ de el. Păcat că nu a făcut nimeni o poză să o pună pe net.

E miraculos instinctul ăsta modern care