Era tanar, frumos, optimist. A plecat sa munceasca in Polonia, ca sa-si termine casa. Acuzat de furt, fara nici un fel de dovada, a murit de foame, in inchisoare, ignorat si uitat de toti. Claudiu Crulic avea 33 de ani si doi parinti adoptivi care se sting de durere si neputinta. O moarte stupida, pentru care nu se gasesc vinovati

"De ce, Mitica, de ce?"

"Ce mai vreti de la noi? Nu v-ati saturat de povestea asta? Nu v-ajunge cat v-ati infruptat din durerea noastra? Ati navalit cu zecile peste noi, ati scris sute de pagini prin ziare. Si? Voi v-ati ales cu faima, iar noi am ramas singuri, cu suferinta. N-avem ce spune. Nu ne mai rascoliti chinul si amintirile!"

Femeia izbeste cu furie poarta, lasandu-ma in strada, fara grai. Vad negru in fata ochilor. Am batut pana aici 500 de kilometri! Femeia bodogane mai departe, intorcandu-se catre casa. Paseste greu, schiopatat, iar la fiecare vorba, glasul ii horcaie a naduf, de parca si-ar da ultima suflare. De undeva, din dosul cladirii, apare un barbat cam la 65 de ani. Se apropie de poarta, cu mers greoi si privirea nedumerita. "Ce-i, Iosefina, ce s-a intamplat?". Femeia se opreste si-arata spre mine. "Iaca, s-a gasit iar presa sa ne zgandare. Nici acu', dupa doi ani, nu ne mai lasa in pace!". Barbatul o apuca usor de brat, incercand parca s-o opreasca. "Potoleste-te, tu, femeie! Ce-ai cu omu'?". Incep parca sa prind iar puteri. Barbatul vine spre mine, zambind bland si tarandu-si agale papucii. "Iertati, va rog! Asa face mereu cand isi aminteste de povestea asta. A suferit mult, cred ca va dati seama ca n-a fost deloc usor pentru noi. Vai de inima si de zilele noastre!". Vorbeste tihnit, aproape in soapta. Deschide apoi larg poarta si ma pofteste in curte. Din pragul usii, femeia protesteaza cu glasul tremurat. "Ce faci, Mitica, de ce ma necajesti? De ce ii dai drumu'? Vrei sa mor?". Barbatul zam