Sper să nu vină vremuri în care, mult prea târziu, căutăm vinovaţi.
Douăzeci de ani le-au trebuit guvernanţilor să îşi dea seama că România nu e ţara bogată din manualele de pe vremea Împuşcatului, populată de cei mai harnici şi mai drepţi (sic!) pui de daci.
Doar la un pas de colaps înţelegem că nu e cazul să ne mai minţim, că e alarmant ca 66% din bugetul statului să se verse în consum, că nu mai putem lua la nesfârşit sume uriaşe cu împrumut pentru plata pensiilor? Unii aleşi nu îşi dau seama nici în acest al treisprezecelea ceas că trebuie strânsă cureaua şi, mai grav, nici nu sunt dispuşi să o facă.
Stupefiantă mi s-a părut replica unui parlamentar al României, revoltat că se pune problema să nu îi mai plătim cazarea prin hoteluri din Bucureşti. „În orice ţară civilizată Parlamentul asigură cazarea", a spus acest domn al cărui nume nu contează, dar al cărui răspuns trădează mentalitatea lui „să se dea". Patru milioane de euro plăteşte statul pentru cazarea anuală a deputaţilor în hoteluri de pe malurile Dâmboviţei, iar pentru senatori încă 1,5 milioane. Zece deputaţi clujeni ne costă lunar cât 560 de şomeri amărâţi.
Ce-o fi având asta cu civilizaţia? Dar averile unor suspuşi făcute cu afaceri pe banii statului? Cum ar putea pretinde cineva că România e o ţară normală, de la primul guvern post-decembrist care anunţa glorios reducerea săptămânii de lucru la cinci zile, până la acela care ne adaugă cea de-a douazecişiuna zi de sărbătoare legală în calendar? Vreau să prind ziua în care cineva pune România la treabă şi sper să nu vină vremuri în care, mult prea târziu, căutăm vinovaţi.
