Anul acesta, Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte 125 de ani de autocefalie şi 85 de ani de patriarhat. Nişte cifre frumoase.

Este, zic eu, o ocazie bună pentru a pune în discuţie o chestiune tehnică, să-i spunem. Primul întâistătător al României, Miron Cristea, a primit titulatura de Patriarh al României în 1925, până atunci capul Bisericii fiind „Mitropolit Primat”.

La 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a hotărât să înfiinţeze Patriarhia Ortodoxă Română, iar mitropolitul primat să fie ridicat la treapta de Patriarh. Conform tipicului, Patriarhului i te adresai cu „Înalt Prea Sfinţite Părinte Patriarh”. Cel de-al doilea Patriarh, Nicodim Munteanu, a fost consecvent. De-abia din timpul lui Iustinian Marina (1948-1977) apare termenul destul de confuz de „Prea Fericit”.

O soluţie tipic românească. O struţo-cămilă lingvistică. Autorităţile bisericeşti din acea vreme au dorit să sublinieze importanţa Patriarhului, care conducea cea de-a doua ţară ortodoxă din lume, după numărul de credincioşi. Cum termenul de „Sanctitate” suna a ceva subversiv şi nu era văzut cu ochi buni de puterea comunistă, foarte sensibilă la denumiri, s-a apelat la „Prea Fericitul”. Termen de băşcălie până în prezent, cei mai puţin catehizaţi neînţelegând de ce capul Bisericii trebuie să fie „fericit”.

Ca o paranteză, trebuie spus că Patriarhul României - tot printr-o tradiţie unică şi românească - este singurul lider ortodox din lume care se îmbracă în totalitate în alb. Un simbol al purităţii, care la sorginte este rusesc. Mitropoliţii ruşi poartă pe cap o camilafcă albă, iar Patriarhul Rusiei o căciuliţă albă, asemănătoare bebeluşilor, care reprezintă puritatea. Primul Patriarh, Miron Cristea, obişnuia să poarte vara reverende de culori deschise. Treptat, a ales doar albul, iar de atunci există acest obicei în Patriarhia noastră.

Cel de-al