În anii ’90, am avut o întâlnire la Washington cu un senator republican. Discutam, desigur, despre situaţia din România.
Senatorul ştia câte ceva despre noi şi era, în general, interesat despre procesul de tranziţie din Europa fostă comunistă. N-avea prejudecăţile altora, destui, dintre colegii lui din Congresul American cu care stătusem de vorbă. Nutrea însă convingerea inebranlabilă că bine făcuse Ceauşescu interzicând avorturile. Avea cinci copii frumoşi ca nişte cadre, cum se zice, ale căror fotografii îi împodobeau biroul senatorial. N-am reuşit să-l fac să înţeleagă aberaţia legii din 1966. Nici că „decreţeii" erau acei „copii ai străzii" prin care România devenise celebră pe tot mapamondul.
Am avut succes cu un alt argument şi anume că dictatura cea mai oribilă nu este aceea care se manifestă în spaţiul public, ci aceea care se manifestă în spaţiul privat. Nu-i spusese, se vede, nimeni cum era cu dictatura care afecta însăşi intimitatea fiinţei umane. I-am povestit ce se întâmpla cu femeile care avortau din diverse motive şi erau silite să dea declaraţii la procuratură; de asemenea, cum erau bătuţi soţii lor aflaţi în cunoştinţă de cauză; nu i-am ascuns ce păţeau medicii care făceau avorturi clandestine; şi, ceea ce l-a impresionat cu adevărat, faptul că, în lipsa contracepţionalelor şi a prezervativelor, strict interzise, teama de a rămâne însărcinate a femeilor de până la 45 de ani era veşnic prezentă în timpul actului sexual. Dictatura comunistă ne otrăvea viaţa în momentele cele mai intime.
Mi-am reamintit de toate acestea zilele trecute, citind un interviu al unui regizor iranian, care îşi produce filmele în străinătate, neputându-le nici măcar difuza în ţara lui. Regizorul atrăgea atenţia occidentalilor care nu trăiseră sub dictatură, fie comunistă, fie religioasă, asupra unei idei exprimate de Hannah Arendt în comentariul ei asupr
