Pelicula “Videocracy” vorbeşte despre o guvernare ce are imaginea TV drept centru al puterii.

“Videocracy” – filmul lui Erik Gandini,prezentat în cadrul TIFF, vorbeşte despre o nouă formă de guvernământ. Aşa cumdemocraţia sau monarhia reprezintă sisteme politico-sociale, videocraţiareprezintă un alt fel de a guverna, iar în centrul puterii este imagineatelevizată. Gandini vrea să demonstreze că primul stat videocrat funcţionabileste Italia mogulului Silvio Berlusconi. Cu toate acestea, teologiaimaginii nu s-a inventat în Italia, regimurile dictatoriale făcând exces deimagini manipulatoare pentru a-şi crea realităţi paralele şi a se dezvolta îndeplină legitimitate sub ochiul necritic al marii mulţimi. Documentarul luiGandini, un italian emigrat în Suedia, este o retrospectivă acidă a ascensiuniilui Berlusconi, un fel de Becali de-al lor, şi a felului cum avangardatelevizată l-a lăsat, practic, fără niciun oponent: cine controlează media şiinformaţiile care răzbat în spaţiul public este deplinul stăpân. De altfel, ni se spune, înfilm, că Berlusconi controlează 90% din presa italiană. Exerciţiul critic lacare recurge Gandini este o poveste răs-discutată, însă mixată simpatic, chiardacă pe stilul subiectivo-manipulativ al lui Michael Moore: forţa televiziuniidevine incontrolabilă, imaginile sunt cele care dictează interesul public şiagenda politicienilor, păpuşarii din spatele unui grandios spectacol sunt nişteafacerişti care profită de ingeniozitatea spectatorilor (sau de prostia lor) şiastfel, Cristoşii televiziunii, apostolii noii religii se ridică şi devinnemuritori. Viziunea apocaliptică este“îndulcită” de câteva personaje, un mecanic auto al cărui vis este să aparăîntr-un show televizat, o fotografă care are exclusivitate la petrecerileprivate ale lui Berlusconi în Sardinia, celebrul Fabrizio Corona – un tippromiscuu, dezarmant de odios, un fel de manelist-co