Ştefan "Bibi" Birtalan priveşte înapoi cu mîndrie. O legendă a handbalului explică de ce am fost mari, de ce am decăzut şi ce ar trebui făcut acum, pînă nu-i prea tîrziu
### Birtalan a fost desemnat cel mai bun jucător de handbal din lume în 1974, 1976 şi 1977, ani în care a cîştigat şi titlul de cel mai bun sportiv român
"Am fost şi eu un fel de Mont Blanc, ceva pe acolo. Gruia era Himalaya"
Un bărbat înalt cu alură sportivă. Vine spre mine zîmbind, dar eu mă aştept să se înalţe peste zidul făcut de nemţi şi să şuteze la poartă. E o imagine care mă urmăreşte de 36 de ani. Finala Mondială din Berlinul de Est. O hologramă din copilărie, cînd tridimensională era doar geometria în spaţiu de la şcoală. Ştefan "Bibi" Birtalan are 61 de ani pe care şi-i poartă sprinten şi senin. Ne aşezăm la taclale, el în faţa unui pahar de Cola. Lumea din cafenea nu este atrasă de domnul cu accent ardelenesc căruia colega mea Gabi Arsene îi face poză după poză. Da, ştiu, nu mi-am ales un personaj la modă.
"Am venit în Bucureşti, la Steaua, cu un geamantan. Am plecat tot cu un geamantan"
- Vă mai recunoaşte lumea pe stradă, domnule Birtalan?
- Uneori mă opresc oamenii şi mă întreabă ce mai fac. Şi adaugă, ce frumos era pe vremea dumneavoastră! Bineînţeles că sînt persoane mai în vîrstă, tinerii nu au de unde să mă ştie.
- Chiar aşa, ce mai faceţi?
- Ca pensionarii, încerc să fiu cît mai activ. Am pensie de la Armată. Am şi renta viageră. Nu pot să mă plîng.
- Ştiu că aţi suportat un transplant de ficat acum cîţiva ani.
- Sînt bine acum. Îmi iau medicamentele, merg la controale periodic. Virusul hepatic C a rămas însă acolo. Să nu îi credeţi pe cei care spun că au reuşit să scape de el.
Victimele propriei glorii
- De ce nu