Astăzi în România s-a ajuns ca persoane cu infracţiuni la activ să propună coduri de etică academică, oameni fără vreo realizare să predice ce este în universităţile occidentale, fabricanţi de articole lipsite de efecte să dea lecţii de productivitate ştiinţifică, diletanţii să vorbească de ierarhii universitare.

Peste toate, amatorismulproliferează în cele mai înalte poziţii din administraţie şi din stat, iar noulcal de bătaie este reproşul: “Nici o universitate din România nu este înprimele 500 de universităţi din lume”. Dacă reproşul l-ar formula oameni cucapul pe umeri şi cu realizări la activ, ar fi de înţeles. Desigur, orice ierarhizare auniversităţilor este de luat în seamă, dacă este făcută după un criteriuexplicitat şi pe bază de informaţii acurate. Ierarhizările sunt, în fapt,excelente mijloace pentru a orienta dezvoltarea unei universităţi. Ele sunt, dealtfel, elaborate tocmai pentru a fi folosite ca astfel de mijloace (exemplucel mai edificator fiind clasamentul Shanghai). Este de adăugat însă imediatcă nu există ierarhizare a universităţilor după criterii cuprinzătoare.Ierarhizările Times, Der Spiegel, Focus sunt mai complexe decât altele (celebraShanghai luând în seamă firesc, conform intereselor legitime ale atât dedinamicei Chine, mai mult criteriul publicaţiilor ştiinţifice). Nici oierarhizare de universităţi nu dă seama suficient de impactul tehnologic alpublicaţiilor ştiinţifice, de descoperiri şi inovaţii efective, de efecteleculturale ale universităţilor. De aceea, Uniunea Europeană pregăteşte înmomentul de faţă o nouă ierarhizare. încă o dată: ierarhizărileexistente de universităţi trebuie luate în seamă şi folosite ca instrumente deschimbare. Nimeni nu poate pretinde însă completitudine pentru vreoierarhizare, oricare ar fi ea. Aceasta din motivul simplu că nu avem vreoierarhizare cuprinzătoare în raport cu funcţiile actuale ale universit