Citeam zilele trecute o definiţie genială a "des-îndrăgostirii", marca Andrei Pleşu. "Îndrăgostitul percepe, pentru o clipă, clipa îndrăgostirii lui, cerul stelelor fixe, orizontul ascuns îndeobşte al celor netrecătoare. În limitele acestui orizont, trăirea lui este veşnică, pre-programată şi irepetabilă. Iubirea revelează, aşadar, cu energia unei imprevizibile iluminări, zenitul trans-mundan al cotidianului.
Când iubirea încetează, "ruptura de nivel" pe care o cauzase se cicatrizează, se închide. "Cerul devine tavan." Deci "cerul devine tavan". Tulburător, cinic, adevărat. Şi mai ales înspăimântător. Înspăimântător pentru mine, care în fiecare primăvară mă îndrăgostesc de Bucureşti într-atât cât să mă ţină tot anul, de Bucureştiul meu iluzoriu şi vrăjitor, de cel din cărţile interbelice şi ilustratele vechi, de oraşul tăcut şi ascuns ca un bărbat misterios şi la fel de nefericit, de oraşul cu cel mai frumos cer. Mă plimb tandru în fiecare primăvară pe străzile lui şi văd doar ce vreau eu să văd, iar el îmi e recunoscător şi mă ameţeşte cu parfum de salcâm şi tei, iar spre seară mă cucereşte pentru încă un an cu un cer ireal văzut întotdeauna când cobori de pe Str. Stavropoleos înspre CEC.
Dintotdeauna am ştiut că nu sunt singura care îl iubeşte aşa cum e el: contradictoriu, capricios, imprevizibil, părăsit, regăsit, uneori de nesuportat, alteori de nedesluşit, că fiecare simte nevoia să-i dăruiască ceva, să-l facă să uite de el şi să-şi amintească de sine, să se redescopere şi să se îndrăgostească pătimaş, acum, în ultimul ceas, înainte ca "cerul să devină tavan". Se pare că a avut noroc în primăvara asta. În luna lui florar i-am făgăduit ceva, noi ce-l iubim cu adevărat şi nu-i cerem nimic în schimb, i-am făgăduit ca la fiecare sfârşit de săptămână, preţ de câteva ceasuri îl vom face să retrăiască anii cei mai dragi l