Laura simte bucuria şi fericirea pe care ţi-o aduc lucrurile simple. În urmă cu ani buni ştiam să croşetez. Acum încep să fac din nou lucruri frumoase cu mâinile mele.
Mamaia. Bunica din partea mamei. Mi-o amintesc croşetând milieuri de macrameu în toate iernile pe care le petrecea la noi, la Brăila, departe de casa ei şi de pământul ei de la Străoane, Vrancea. Era prea frig să stea singură în casa de la ţară o iarnă întreagă. Aşa că venea la noi, stătea ca pe ace cu gândul la „ce-o fi acasă la mine, mamă, ce-o fi?" şi croşeta milieuri meşteşugite. Nu ca să le vândă. Doar ca să le pună prin casele tuturor celor dragi. Aproape tot ce avea în casa ei - covoare, aşternuturi de pat, pături, decoraţiuni - era făcut de mâna ei.
M-a învăţat şi pe mine să împletesc, să croşetez, să cos. Stăteam amândouă şi „mărunţeam" din mâini. Eu îi băgam aţă în ac, pentru că nu mai vedea aşa bine, şi povesteam lucruri frumoase - de pe vremea când „tătaia" avea cal şi şaretă - poveşti de care fetiţele de la oraş sunt îndrăgostite. Împleteam, croşetam şi coseam şi eu cot la cot cu ea. Dar apoi m-am făcut mare şi am uitat şi să împletesc, şi să cos, şi să croşetez. Toate lucrurile astea nu au mai contat. Doar poveştile cu cai şi şaretă îmi mai aduceau din când în când câte un zâmbet, de multe ori ironic, în colţul gurii.
Cu mâinile mele
Azi mi-am amintit de mamaia. Azi, în timp ce croşetam de zor o improvizaţie de colier de aţe cu mărgele şi cu macrameu, cadou pentru ziua Oliviei. M-am uitat aşa, brusc, la mine, cum îmi mergea mâna cu croşeta, cum descopeream că ştiu să fac tot felul de împletituri şi că îmi veneau de undeva atâtea lucruri pe care le credeam de mult uitate.
„Uite, eu plec în curând şi mi-ar trebui şapte vieţi să fac tot ce vreau să fac din mărgele şi aţe. Vreau să ţi le dau pe toate ţie şi să te învăţ să faci lucruri frumoase cu mâinile tale", mi