Departamentul Internelor era unul din care se puteau hrăni capitaluri de simpatie prin gesturi publice de autoritate.
Spre deosebire de bătăliile dintre partide, aflate în plină lumină şi, prin asta, în general corecte, cele din cadrul unui partid sunt ascunse şi, prin asta, mizere.
Lucrând mai zilele trecute la un studiu amplu despre programul de austeritate asumat de liberali în 1901, am descoperit un mijloc mai aparte de a-şi lucra un tovarăş de partid. Adus la Putere la 4 octombrie 1895 prin maşinăria rotativei guvernamentale, meşterită şi mânuită de Carol I, Cabinetul liberal Dimitrie A. Sturdza îl are ca ministru de Interne pe Nicolae Fleva. Departamentul Internelor era la vremea respectivă, ca şi azi, de altfel, unul din care se puteau hrăni capitaluri de simpatie prin gesturi publice de autoritate. Un astfel de gest îl povesteşte Constantin Bacalbaşa în „Bucureştii de altădată": „La Spineni, în judeţul Olt, câţiva ţărani sunt bătuţi şi arestaţi abuziv de către autorităţile locale, ţăranii se adresează cu plângere către ministrul de Interne, care e popular peste tot. Fleva nu trimite, după obicei, un funcţionar ca să ancheteze, ci se duce în persoană să cerceteze la faţa locului. Dovedind vinovăţia funcţionarilor, Fleva îi pedepseşte şi îi destituie".
Din varii motive - inclusiv conştiinţa că e vorba de un ahtiat după popularitate - Oculta liberală nu-l vede cu ochi buni pe Tribunul străzii. Operaţiunea de la Spineni confirmă suspiciunea că Nicolae Fleva îşi foloseşte postul pentru a-şi spori capitalul electoral. Devine bănuitor şi premierul D. Sturdza, încredinţat că într-un Cabinet miniştrii stau sub ascultarea Şefului, şi nu sub cea a interesului de a dobândi capital politic propriu. Astfel că se pune la cale o cabală menită a-l scoate pe Fleva de la Interne. Oficiosul liberal „Voinţa naţională" angajează o campanie violentă împotriva
