Sunt tot mai puţini sau poate tot mai discreţi, mai rezervaţi cu condiţia lor de modele, cei care mă stimulează să spun: da, sunt român, ca şi ei. E mult mai mare, din ce în ce mai mare, numărul "persoanelor publice", dar şi al oamenilor de toată ziua, care mă fac, la rându-mi, foarte reţinut cu starea mea de român.
Dacă aşa e un român, ca aceste "persoane publice", ei bine, atunci eu nu mai sunt român. Nu mă mai simt român, mă simt străin în ţara mea. Mă simt tot mai puţin român, conform cu ceea ce am fost învăţat în şcoală şi, mai apoi, în societate că ar fi românul.
Îndemnul de a lua omul aşa cum e el, cu bune şi cu rele, e păgubos. Acolo unde cele bune sunt multe şi demne de urmat, cele rele nu mai intră în discuţie. Nu trebuie luate laolaltă cu cele bune. În ultima vreme, am conştientizat nişte zile şi chiar nişte ore când am decis: de acum eu nu sunt român precum cutare om politic sau cutare ministru! Zilele şi orele au fost marcate de faptele acestora, de minciuni enorme, de unele golănii guvernamentale. Dacă bandiţii ăştia sunt români, îmi spun, atunci eu nu mai sunt. E o decizie fără reveniri.
De fapt, nu eu mă separ de starea mea naturală, ci ei mă dau afară din ea, mă alungă din conştiinţa mea de român.
În primii ani de după 1990, televiziunile şi presa au resuscitat sentimentul mândriei de a fi român, încercând să-l definească prin comparaţie cu tristeţea de a fi fost român înainte de 1990. După ce se clama teza că aveam cu ce ne mândri, apăreau masiv întrebările privind oportunitatea sentimentului de mândrie.
Însuşi conceptul de mândrie etnică suferea nenumărate amendamente, care-l făceau de nerecuperat. Stările, pe care le parcurgeam, duceau oriunde, numai spre mândrie nu. Cu cât deveneam mai lucizi, cu atât mai rar apelam la mândria de a fi român. Nu că n-am fi avut motive să fim mândri, se spunea, da
