Lumea bună a fotbalului se pregăteşte pentru lucrarea de control a mondialului din Africa de Sud. Mai pe la poalele performanţei, românaşii se străduiesc s-o rupă cu trecutele deziluzii şi să dreagă perspectiva. Astfel, după un campionat bubos, miniturneul naţionalei părea un prilej numai bun pentru recondiţionarea speranţei.
Din păcate, însă, meciul cu Ucraina ne-a lovit rău de tot în aşteptări. Şi înfrângerea nu este cel mai rău lucru care ni s-a întâmplat. De toată jena a fost evoluţia aleşilor lui Răzvan Lucescu. Nişte rătăciţi, nişte săraci care păreau parcă derutaţi de faptul că întâmplarea i-a pus în situaţia de a se echipa în acelaşi vestiar. Fotbalul colectivist practicat de ei sâmbătă seară n-a reuşit nicicum să ne rupă de amintirea campionatului cotonog abia încheiat. Dimpotrivă, ne-a forţat să respirăm pe mai departe în eşapamentul puturos al unei troglodiri deja definitorii.
Serveala numai bună pe care am practicat-o faţă de ucraineni ar fi avut şansa de a rămâne doar un fapt în sine. Dar nu puteam pierde noi un aşa prilej minunat fără să-i prelungim efectele. De această dată, nici Răzvan Lucescu nu a mai reuşit să rămână lucid, deasupra corigenţelor îngroşate până la repetenţie de elevii săi. Selecţionerul s-a urzicat peste măsură pentru că avertismentul tăticului Mircea s-a adeverit şi, vezi Doamne!, arbitrajul măgăresc a stat în calea fericirii noastre. Nu neg eventualitatea unei prestaţii cu temă a fluieraşilor.
Dar când involuţia echipei tale coboară sub nivelul oricărei îngăduinţe, scuza arbitrajului potrivnic nu te scoate de nici un fel. Ba, dimpotrivă, te îngroapă şi mai tare. Astfel de reacţii pot contura imaginea antrenorului care caută scuze incapacităţii sale de a potenţa forţa de grup a echipei. Apoi, când observaţiile pricinoase ale şefului de vestiar sunt contrazise chiar şi de fotbaliştii din subordine,
