Greva de azi poartă amprenta unor di- versiuni care au fă- cut-o să alunece aproape în derizoriu. Liderii marilor confe- deraţii sindicale aproape nu s-au auzit, fe- deraţiile şi sindicatele de ramură (poate cu excepţia funcţionarilor publici şi a Invă- ţământului) aşijderea. Mai mult, o serie de sindicate (TAROM, CFR) a anunţat că renunţă la grevă, deoarece drepturile lor n-au fost afectate, iar în alte cazuri, cel al Lignitului Oltenia, al lui Marin Condescu, s-au descoperit chiar protocoale prin care liderii sindicali se angajau “să nu deranjeze” guvernul. Cum, de altfel, n-a deranjat nici mitingul de acum două săptămâni, cu o participare şi cu o gălăgie mai mici decât la concertul rock de cu o seară înainte. Explicabil, concertul fusese bine organizat, iar mobilul era atractiv. Solidaritate? Ce-i aia? La greva de azi, mobilul “nu e atractiv”, ci de-a dreptul vital (opunerea faţă de programul de înfometare anunţat de guvern), dar organizarea, cea care depindea de liderii sindicali, a fost mai aproape de ideea de spărgători de grevă.
La Cotroceni şi la Victoria, s-au clocit diversiuni antigreviste extrem de parşive şi de eficace. Frontul sindical a fost rupt prin păsuirea salariaţilor din companii şi din regii, cărora nu li se reduc (încă!) salariile. La această mită ad-hoc se adaugă interese oculte ale unor lideri de sindicat (pentru care tot apar, răsplată a oportunismului şi a atitudinii de coadă de topor, funcţii de secretari de stat şi mandate de deputat). În alte cazuri, s-a recurs şi la ameninţări. Exact atunci când doar unitatea putea da forţă, mişcarea sin- dicală e mai şubredă ca oricând. Principiul machiavelic “Dezbină şi stăpâneşte!” funcţionează din plin.
