Are doar 29 de ani şi vrea să trăiască. Pentru a nu-şi lăsa orfană fiica de numai şapte ani, Cristina Ştefan are nevoie de noi.
Cum intri pe poartă, vezi doliul aşezat deasupra uşii. Băiatul din fotografie te priveşte serios pe sub cozorocul şepcii, cu nasturii uniformei încheiaţi până la gât. Dintr-o parte, flacăra candelei îi luminează obrazul de hârtie, pe care-l ghiceşti, dincolo de ani, îmbujorat de emoţii. În celălalt colţ, copilul e ţintuit între scândurele de lemn ale ramei cu o panglică neagră. „Mădălin Ilie, fiul nostru, mort la 14 ani. Înecat în Dunăre“.
Tristeţea parcă n-a vrut să mai plece de la ei. De atunci, demult, de când întâiul născut al familiei Ilie a plecat în lumea celor drepţi, amărăciunea şi-a făcut culcuş în casa de pe strada Zmeurei. O vreme a fost linişte. Ionel şi Verginia au ferecat undeva în ascunzişul sufletului durerea pierderii. Şi şi-au revărsat întreaga dragoste asupra fiicei lor, Cristina. Au crescut-o, au măritat-o. Şi-au primit în braţe nepoata, topindu-se de fericire. Viaţa le mai putea da şi bucurii, îşi spuneau amândoi, seara, la culcare. Până acum aproape trei ani, când pământul s-a cutremurat din nou sub ei: Cristina s-a îmbolnăvit de cancer.
De la un medic la altul
Avea dureri de spate. Au început brusc, întâi uşoare, ca şi cum ar fi tras-o curentul, apoi din ce în ce mai puternice. Nu cedau la nimic: nici la medicamente, nici la masaj. „De la statul pe scaun ţi se trage“, a dat verdictul medicul de familie şi i-a recomandat câteva şedinţe de fizioterapie.
„Dar n-au avut nici un rezultat“, povesteşte Cristina, de pe marginea patului. Timidă, vizibil slăbită şi cu tristeţea oglindită în ochii mari şi negri, tânăra femeie reuşeşte cu greu să vorbească. Alături, bunica suspină din când în când. Ce greutate pe suflet să-ţi vezi nepoata, la început de viaţă, chinuită de boală! Do
