Moştenit de la părinţi şi bunici, inventat sau învăţat după reguli stricte, fiecare joc are rolul lui în dezvoltarea copiilor. Joaca micuţilor se schimbă. Cândva, făceau pe vânătorii, apoi au folosit săbii şi păpuşi, iar acum se distrează cu personaje virtuale.
Mama a fost cea care i-a învăţat să se joace pe Leonardo Rădoiu şi pe sora lui. Cu toate că şi ea, şi tatăl lucrau în ture şi copiii petreceau mare parte din timp cu bunicii sau singuri acasă, mama era cea care le făcea jucării. Odată le-a construit un „ţintar" dintr-o bucată de carton şi din diverse obiecte adunate de prin casă.
Altădată, a luat un elastic de la pantaloni şi o bucată de piele dintr-o geacă veche şi a construit o praştie, pentru că Leonardo îi spusese că toţi băieţii aveau aşa ceva.
Leonardo şi sora lui îşi inventau cele mai multe jocuri. Îşi făceau costume de cowboy din haine vechi pe care le coseau, îşi construiau insigne şi se „împuşcau" cu pistoalele cu capse. În alte zile, îşi înălţau cazemate din scaune şi mese sau îşi imaginau că se duc cu cortul în tabără şi-l ridicau din cerceafurile de prin casă.
Au jucat şi „Dacii şi romanii", „Piticot", „Nu te supăra, frate!", „Păcăliciul" şi, preferatele lui Leonardo, jocurile cu cărţi. El şi sora lui jucau cu bunicul „Tabinet", „Macao", „Toci". „Eram foarte ambiţioşi. Ţineam nişte caieţele pe care scriam de câte ori a bătut ea şi de câte ori am bătut eu la un joc şi ne tachinam pe tema asta", povesteşte Leonardo, acum în vârstă de 35 de ani.
Amintiri pe blog
Într-un loc din camera lui, Leonardo improvizase un fel de cazemate pentru omuleţii din plastic, cowboy şi indieni, pe care-i cumpăra de la librărie cu un leu bucata, şi-şi imagina diverse scenarii de luptă. O parte dintre omuleţi se regăsesc în imaginile de pe blogul Leonardo, (leonardoradoiu.wordpress.com), alături de alte jocuri