Încă de atunci vreau să scriu o poveste frumoasă, despre zâne şi scorpii, dar nu-mi iese nicicum, primele sfârşesc mereu ferfeniţă, în fiecare variantă încercată. Şi n-aş putea, zău, să mă dezic tocmai acum de filosofia pestriţă a lui Tamango, că binili învinge, doar scriu pentru o platformă pentru femei, şi toate femeile din lume au fost educate să ştie că binili învinge.

Dar mai bine să vă povestesc. Într-o zi am cunoscut o scorpie. N-aş fi cunoscut-o dacă nu m-ar fi pus ea să recunosc. Cum ce să recunosc, că îmi place. E drept, am cedat repede, că îmi era teamă că o să-mi văd ficaţii mâncaţi pe viu, dar m-am mai gândit şi a doua zi, şi a treia, când deja trecuse momentul de cumpănă, iar scorpia parcă nu mi-a mai părut atât de fioroasă. Aşa că am recunoscut din nou şi încă o dată, de bunăvoie şi silit doar de aburii alcoolului pe care îl înghiţisem ca să-mi fac curaj (întâlniţi-vă voi treji cu maştera, dacă tot daţi pe-afară de curaj). Atâta a fost. Hârşt!!! Mi-a smuls capul dintr-o privire. Un sărut? Poate un cap romantic în gură. O plimbare sub clar de lună, ţinându-ne de mână? Da’ ce, eşti ciung, tu n-ai doua? O promisiune? Mda…poate te las în viaţă. Cu aşa feedback, mai mult n-am îndrăznit, zău, că ţin la oscioarele mele, deşi inima şi toate cele mi-ar fi dat ghes. Bine, bine, se mai întâmplau să fie şi întâlniri în care arătarea să pară normală. Cântec de sirenă, vă spun prea bine, otravă cu efect întârziat în ambalaj de balsam, turnată peste urmele de gheare. Două zile bune, după care scotea iar colţii. Şi muşca, al dracului de tare muşca. Nu m-am antrenat niciodată pentru aşa ceva, eu mereu am avut de-a face cu zâne, aşa că de apărare nici nu putea fi vorba, iar contraatacul a rămas doar un cuvânt auzit doar în comentariile meciurilor de fotbal. Şi dă-i, şi luptă, şi dă-i…până când am dat cu gândul de idee.

Încă de atunci mă tot străduiesc să