Protagonist expresiv şi personaj fermecător în timpul vieţii, îngerul blond, frumos ca un zeu nordic, poetul care a remodelat chipul poeziei româneşti în deceniul şase a devenit şi a rămas legendă.
Sunt mulţi cei care şi-l revendică sincer ca pe cel mai bun prieten, sunt mulţi fericiţi posesori ai poemelor dedicate pe şerveţele, pentru că avea puterea de a-şi ridica semenii la înălţimea spiritului său.
Spunea că poetul "nu are mulţi prieteni, în schimb are nenumăraţi". Opera şi biografia sa, înşurubate până la contopire, poartă un nume - Nichita Stănescu. Cel care a scris versul "mi-e atât de dor de dumneavoastră, de tine şi de tu", cel care spunea că "dumneata" este un "tu" alintat, a devenit "Nichita", prenumele apelativ care conţine reverenţa, respectul, aura de nobleţe.
S-a vorbit şi s-a scris imens despre Nichita, este pregnant în memoria colectivă, luminos şi puternic, este evocat, citat, adulat, prezent prin gesturile, cuvintele, necuvintele, stările sale de indicibilă graţie. Ştim că vorbea cu îngerul şi cu daimonul, dar şi cu copacul Gică: "N-am avut de treabă şi, întorcându-mă mai târziu acasă, l-am scărpinat cu unghiile pe coajă pe copacul Gică. Măgarul de copac numit Gică m-a luat în serios şi, brusc, vrând-nevrând, a început să facă parte din mine însumi".
Nichita era numismat, îşi dicta poeziile, avea cultul prieteniei. "Condamnarea la prietenie este la fel de dureroasă ca şi condamnarea la naştere." Credea că "poezia foloseşte cuvintele din disperare" şi că "un poet bun este cel care atrage la sine aprobarea majoritară a subiectivităţilor".
În amintirile scrise ale domniei sale, povesteşte că Geo Bogza l-a ridicat cândva de ceafă, "cu macaraua braţului său", şi l-a dus să îi sărute mâna lui Tudor Arghezi. "Bâlbâind, m-am trezit sărutând o mână care-şi scrisese testamentul nu pentru sine,
