"Au trecut zece ani de atunci, eram amândoi tineri, iar tu încă visai să îndrepţi lumea. Mi-ai dăruit ultima ta carte, «Deceniu mare, politicieni mici (România 1990-1998)». Nu înainte de a-mi desena câteva rânduri, aşa că ţi le amintesc pe cele din final, dacă le-ai uitat cumva. Eu le am proaspete în memorie, nu s-au şters deloc, deşi le-aş fi vrut împli­nite cu orice preţ. "Poate mâine va fi mai bine", îţi încheiai gândul-dedicaţie şi cât ne doream amândoi să se rostuiască năzuinţa aceasta. N-a fost să fie însă, pentru că în deceniul din urmă politicienii au fost parcă şi mai mărunţi. Ei n-au ţinut seama de avertismentul tău scrijelit pe pagina de început a culegerii de texte jurnalistice: "Din cauza ambiguităţii faţă de schimbare, România consumă cu mult mai mult decât produce, riscând, în prezent, colapsul financiar". Iar colapsul ăsta a întârziat chiar un deceniu, şi acum îşi face de cap nu doar aici, ci pretutindeni. Nefericirea noastră este tocmai lipsa politicienilor cu adevărat mari, a unor bărbaţi de stat care să îm­blân­zeas­că criza, s-o umanizeze oleacă.

Destinul electoral, măsluit veci­nic de ignoranţa ce ne-a însemnat sterp curgerea istorică, ne-a pricopsit cu politicieni mici la stat, dar şi la sfat, care ne-au sfârtecat speran­ţele. Ne-au ciopârţit prezentul şi ne-au amanetat viitorul la bănci străine. Şi câtă dreptate în vorbele-ţi pre­mo­ni­torii: "Clasa politică dă semne că preferă afundarea în ambiguitate decât înfruntarea ei!".

Da, nu s-a schimbat nimic, dra­gul meu Ralu, azi nu e defel mai bine ca ieri! Dimpotrivă, viaţa a luat-o razna şi privim cu nostalgie la deceniul ăla pasămite mare pe care l-ai prins şi tu şi din care te-ai înfruptat mediatic. Plătim în zilele acestea toate ambiguităţile nelămurite şi neîmprăştiate atâta amar de vreme. S-au răzbunat şi dau să ne înghită cu neam cu tot, şi cu ţară, şi cu stat... Căci