Precizez de la bun început că nu sunt şi nu pot fi vizat de niciun paragraf, punct sau subpunct din recent votata Lege a lustraţiei. Sursa: EVZ

Nici un membru al familiei mele, nici una dintre rudele mele apropiate sau depărtate n-au deţinut funcţii în cadrul partidului comunist sau în Securitate. Nu pot fi bănuit, prin urmare, că fac o pledoarie în folos propriu. După cum nici cei mai turbaţi detractori nu vor detecta în scrisul şi în atitudinea mea vreo urmă de simpatie pentru vechii sau noii comunişti. Mai mult, am scris - îmi dau seama acum, greşind - în favoarea adoptării legii.

Deşi în urmă cu doi ani avertizam într-un articol asupra caducităţii sale şi contra-reacţiilor pe care le-ar putea naşte, ulterior m-am lăsat convins, din simpatie şi respect pentru oameni remarcabili precum Teodor Mărieş, Sorin Ilieşiu ori prietenii din Societatea Timişoara. Am comis o eroare pe care ţin să o fac publică.

Primul motiv pentru care mă despart de suporterii legii e perfecta ei ineficacitate. Pe cine lustrăm, de fapt, la douăzeci de ani după căderea regimului comunist? Pe Ion Iliescu? Cu nasul lui de vulpoi înnăscut, s-a „lustrat” singur la recentul Congres al PSD. Ce mare victorie repurtează democraţia şi anticomunismul dacă e înlăturat din ultima poziţie publică pe care-o mai deţine, cea de preşedinte al Colegiului Naţional al Instituţiei Revoluţiei Române?

În rest, poate vreun activist-doi de prin judeţe să fie obligaţi să se dea deoparte. Mi se va replica, fireşte, că există o valoare terapeutică şi o valoare morală într- o astfel de lege. Or fi existând, dar eu, unul, chiar nu le văd. E doar un fel de pumn ridicat în urma acceleratului care-a trecut prin haltă fără să oprească.

Al doilea ţine de felul, inacceptabil într-o societate democratică, de a stabili vini colective. Fără să merite acest privilegiu, activiştii ş