Sfat: eu am scris acest text ascultandu-l pe Michael. Daca faceti si voi la fel, il veti intelege mai bine. Cred. Sper.
Imi aduc aminte o seara cand ma indreptam spre casa, alaturi de fostul meu sot. El sofer, eu pasager. Ma uitam la el si ma gandeam la cu totul alte lucruri decat vorbeam, ma gandeam cat de ciudata e viata si cat de usor facem, noi oamenii, greseli care ne costa si ne usuca inimile. Imi mai trecea prin cap (tin minte pentru ca la un moment dat mi-au dat lacrimile) si ca, se va intampla singurul lucru nedorit de mine pentru mine: despartirea de familie. Fiindca parintii mei au divortat cand eram mica, am crescut imaginandu-mi familia un fel de altar, o lume care sub nici o forma nu trebuie daramata, distrusa, murdarita, mazgalita.
Hm…drumul spre “acasa”…El, imatur, fals, eu ingrozitor de trista si sfarsita pe dinauntru. Acasa nu mai insemna nimic, ca era acasa sau langa casa, sau in fata casei, sau peste drum de casa, era egal. “Acasa” era doar un loc in care se afla patul pe care il stiam, pernita mea nici prea moale nici prea tare, iarba in curte, gratarul in coltul curtii. Insa acasa ma simteam o prostanaca, o stransa, o neinteleasa, pusa non-stop la colt din cauza de “prea multa excentricitate”, crezuta altcineva, indesata intr-o cutiuta mica-mititica.
Dar, din fericire pentru mine, am trait in viata si momente in care “acasa” a insemnat acasa. In mare parte, datorita mie, datorita unui devotament fata de camin pe care mi l-am cultivat insistent de-a lungul vietii, si care, probabil, n-o sa ma paraseasca niciodata.
*
Stiu ca multe femei, azi, cer partenerilor de viata intelegere, sa le fie inteleasa lipsa preocuparii pentru “acasa” (old fashion)- intr-un fel, daca nu in toate, nu e nimic anormal. Multe sunt focusate pe cariera, isi doresc sa fie stapane pe propriile vieti si au aspiratii profes
