Criza este o bună ocazie să ne punem întrebări. Cum ar fi, spre exemplu, aceea relativă la competenţă. Şi la oamenii competenţi. Auzim de atâ-tea ori despre guvernanţi că ar fi "incompetenţi". Arătăm cu degetul către funcţionari publici "in-competenţi". Nici aleşii locali nu strălucesc în materie de "competenţă". Ce bine ar fi, credem, dacă s-ar găsi un sistem de selectare a "competenţelor"!
Acum, las la o parte faptul că fiecare garnitură politică spune cam acelaşi lucru în campanie. Întrebarea pe care mi-o pun astăzi este dacă această retorică a competenţelor are vreun sens în sfera guvernării.
Departe de mine de a predica virtuţile incompetenţei. Dar sunt surprins că necesitatea "competenţei" este, practic, obiectul unui consens.
Rezervele mele au două surse. Prima ţine de valorile pe care se întemeiază o democraţie modernă. Să presupunem că o calitate numită "competenţă" este indispensabilă unui lider politic. Dar la fel de indispensabilă ar fi şi reprezentativitatea sa. Fără aceasta încetăm să vorbim despre o democraţie. La fel de indispensabilă ar fi şi capacitatea sa de a fi responsabil. Echitatea ar fi, de asemenea, cu neputinţă de eliminat din ecuaţie.
Dar dacă aceste valori intră uneori în conflict? Dacă nu le putem avea pe toate?
În acest caz ar fi posibil, desigur, să le aruncăm peste bord pe celelalte şi să pariem pe competenţă. Dar regimul rezultat nu va avea nimic dintr-o democraţie. Astfel încât, dacă dorim să reţinem caracterul democratic al regimului, va trebui să sacrificăm competenţa. În favoarea unui aranjament deloc performant, dar reprezentativ, just şi moderat. Cu lideri mo-deşti intelectual. Votaţi de un public la fel de puţin stră-lucitor.
Brutal spus: alegerea ar fi, la limită, între un despotism inteligent şi o democraţie împiedicată. Sper să nu ajungem acolo. Dar prespunând că aţi fi nevoiţi să alegeţi,
