Când 125 de milioane de oameni - TVR a avut sâmbătă seara un vârf naţional de 1,6 milioane - se uită la acelaşi lucru, poate că merită discutat serios despre o competiţie uşurică, Eurovision. Sursa: EVZ

Imaginea naţiunilor în lume se construieşte şi aşa, deşi criteriile sunt discutabile. Iar victoria reprezentantei Germaniei la Oslo s-a născut tocmai din frustrarea unei naţiuni că nu le poate seduce pe celelalte, fie şi prin cântece: în 2008, superficialul, dar influentul cotidian popular „Bild” ţipa din toţi rărunchii „De ce nu ne place nimeni?”, după o clasare de toată jena.

Dorinţa de a fi din nou în prim-plan, ca în 1982 prin balada pacifistă înduioşător de simpluţă „Ein bisschen Frieden”, a devenit un scop a cărui atingere a fost tratată cu meticulozitate tipică. Modul în care s-au mobilizat germanii pentru recâ şti garea trofeului e un exemplu de lucru bine făcut.

La capătul unei analize corecte, s-a constatat că există o cheie unică pentru garantarea succesului: reforma. Mai întâi, nemţii au înţeles că votarea în bloc pe considerente geografice, lingvistice ori politice bate şi melodia, şi interpretul. Cum Germania nu putea conta decât, eventual, pe sprijinul Austriei sau al Elveţiei, incomparabil însă cu înfrăţirea din spaţiul ex-sovietic, s-a decis schimbarea sistemului de vot. Fireşte, calitatea de contribuabil major al concursului a facilitat implementarea reformei.

Important este însă că sistemul vechi a fost abandonat, punctajele juriilor încercând să realizeze în premieră un vot ceva mai echilibrat decât când contau numai simpatiile bazate pe orice altceva decât pe aprecierea melodiei. Evident, asta nu i-a împiedicat pe românii de peste Prut să ne dea 12 puncte, dar acest lucru ne deranjează doar când li se întâmplă celorlalţi!

Alt factor decisiv a fost un inedit parteneriat public- privat, cont