Unii ar spune că atunci când ai intrat într-un rahat şi nu doar tu, ci i-ai mai tras şi pe alţii după tine ar fi onorabil să încerci să găseşti o soluţie şi să îţi asumi responsabilitatea. Alţii spun că ar fi onorabil să te retragi discret şi să laşi pe altcineva să îşi demonstreze priceperea sau nepriceperea în a repara ceea ce tu ai stricat sau nu ai fost în stare să remediezi.
În situaţii de acest gen ajung de la conducătorii unei ţări până la echipa de funcţionari dintr-un birou. În mod normal, eu îi admir pe cei care nu se dau bătuţi, dar în ultima vreme a nu renunţa se traduce prin a ţine cu dinţii de ceva până când situaţia devine insuportabilă.
Persoanele respective uită că s-au înhămat la o treabă pe care nu o pot duce la îndeplinire pe riscul lor, iar incompetenţa se plăteşte. Uneori mult mai târziu decât ar trebui, când probabil e prea târziu pentru cei afectaţi indirect.
De ce se ajunge aici? Dorinţa de a conjuga verbul a avea e mai arzătoare ca niciodată. După cum pofta vine mâncând şi lăcomia vine furând. Iar cercul vicios poate fi rupt doar printr-o laşitate, cea de a renunţa şi de a merge în Tanganica. Care devine suprema dovadă de onoare. Dar putem visa mult şi bine.
Lasaţi-ne în plata Domnului. Oricum se fură de jos în sus, de sus în jos, de la stânga la dreapta şi invers şi pe diagonală. Iar pentru cei care cred în schimbare, îmi pare rău să vă anunţ, imi cunosc generaţia şi aşchia nu sare departe de trunchi. Nu se formează oameni onorabili într-un astfel de mediu, mai ales că parfum cu aromă de demnitate nu a scos încă nici Chanel, nici Dior, iar plasturele împotriva arivismului se lasă aşteptat (pun pariu ca ar fi una din cele mai grozave invenţii ale mileniului). Cea mai tare ar fi o pilulă de după, pe care să o iei după ce îţi vine o idee despre cum să escrochezi mai eficient. O iei si puff, nu mai poţi s-o pui în
