Întotdeauna mi-a plăcut să știu unde mă aflu… cât de sus am urcat… cât am alunecat… cât mai este până când ajung să-mi ating scopul . Părerile celorlalți cu privire la mine mereu m-au influențat , dar am încercat să ascund acest lucru și mi-am aplicat constant procese de conștiință, pentru a mă regăsi. Când refuz “să mă mai inspectez”, pentru că nu-mi place tot ceea ce văd în mine, uit care îmi sunt principiile și visele și cad. În momentul eșecului, procesul de conștiință se declanșează automat, nu-l mai pot opri, iar judecătorul, în acest caz, începe să-mi enumere defectele și așa ajung să cred că fac umbră pământului degeaba.

Ambigua stătea cu faţa la spatele oglinzii. Se obişnuise să vadă acea ramă argintie ce înconjura un placaj inexpresiv, negru şi ajunse chiar să creadă că ceea ce vede este de fapt faţa . De la un timp începuse să nu-i mai dea importanţă: se spăla, se plimba, socializa în faţa spatelui oglinzii şi în final ajunse să nu o mai observe. A tot împins-o până a lipit-o de perete şi a acoperit-o cu numeroase lucruri ce le-a luat de la alţii: picturi,fotografii , portrete de-ale ei desenate de prieteni. A primit şi schițe în care apărea cu trăsături exagerate…cateodată chiar groteşti , dar a intuit că erau trimise de oamenii invidioşi.

Tot uitându-se la aceste imagini , a realizat că nici una nu corespundea cu reflexiile deformate ce le vedea când se privea în vitrinele magazinelor : când slabă, când grasă, scundă, înaltă. Îi veni în minte acel obiect care se afla în camera ei, încă de când s-a născut: oglinda, aflată acum sub muntele de imagini adunate de la alții. A alergat spre ea și a eliberat-o de lucrurile ce o înăbuşeau . Pentru prima dată îi apăru curiozitatea de a ști ce este de parte cealaltă și hotărâtă apucă rama cu ambele mâini. O mulţime de înţepături începură să îi sfârtece interiorul, respirația i se opri şi fără să în