Gorduz sună rotund. Rotund şi plin, precum sculpturile maestrului. Pepeni de piatră cu coaja rugoasă, aspră, dar cu miezul suculent şi fraged, ele par făcute pentru ochi înzestraţi cu degete năstruşnice, nesăţioase, care prefiră pleoapele moi ale Himerelor sale şi pătrund prin surâsul pal şi-adânc al Evei. Amestec de candoare străveche şi de prodigioasă umilitate în faţa freamătului neascuns al fiinţei, arta lui Gorduz pare un meteorit căzut pe o altă planetă, paralelă cu a noastră. Acum, când arta se umflă-n cruci sau buci ori se subţiază-n idei de-a gata şi jocuri comune, când ne găteşte doar ceea ce i se pregăteşte (ştiri, teme şi probleme), sculptura lui Gorduz pare fără loc printre noi. Fără loc în faţa televizorului, în coşul de la hipermarket sau în discursul teoretic. Aceasta pentru că nu suge la sânul faptului divers, nu are ambalaj lucios şi nici nu se scaldă-n teze curente. Sculpturile lui Gorduz sunt o Pasăre obişnuită, un Ied, un Cal, o Conversaţie cu iarba sau cu vreo oaie capie. Forme strânse în jurul vieţii, plesnind de fiinţă, înşurubate-n şederi fundamentale sau cutreierate de unduiri nălucitoare. Bumbi, sâmburi şi noduri la care priveşti îndelung, (de)stins, fără suspiciuni şi care se deschid încet, încet la lumină, precum bobocii florilor.

Sculptura lui Gorduz nu este însă facil lirică, păgubos frumoasă în sensul modernismului de pe toate gardurile. Arhaismul formelor sale nu ţine de habotnicii mărunte, ci de idolatria cea mai profundă, de totemismul ce găseşte „raţiuni seminale“ în urma şarpelui pe pieptul femeii şi în căderea îngerului sub talpa sculpturii. Asediaţi de semne, sensuri, poante, mode şi ornamente, obişnuiţi cu o artă despicată-n verbiaj pseudo-conceptual subversiv sau redusă la decoraţiuni interioare cu pretenţii de mitologii personale, trecem pe lângă aceste ultime forme brute ale ataşamentului omenesc la lumea trăită ca